Pe aceeași temă
În ziua de 5 Iyar (24 aprilie 2007) statul Israel a sarbatorit 59 de ani de existenta. Mentionat adesea de presa româneasca în contextul conflictului din Orientul Apropiat si, prin urmare, asociat imaginilor de razboi sau strategiilor diplomatice, statul Israel este mult mai putin cunoscut opiniei românesti prin prisma aspectelor intelectuale si societale. Certitudinile si incertitudinile societatii israeliene sunt, însa, factor constitutiv al realitatii din Mediterana Orientala, iar familiarizarea cu acestea aduce cu sine nu doar fascinatia unui subiect interesant, ci si un unghi de vedere mai pertinent asupra regiunii.
Pe plan intern, dezbaterea în jurul încheierii pacii este dublata de o alta, privind natura însasi a statului israelian. Concepte precum cele de postsionism si de neosionism îsi disputa astazi preeminenta în rândurile opiniei publice. Daca înfiintarea statului a reprezentat pentru sionismul istoric desavârsirea principalului sau obiectiv, la un deceniu dupa razboiul din 1967 sistemul sau de valori începe sa suscite îndoieli si dezbateri. Idealul "omului ebraic", al pionierului fasonat prin lucrul manual, cu precadere agricol, vorbind ebraica si "uitând" habitusurile diasporei începe sa lase locul altor configuratii imaginare. Ia nastere, pe de-o parte, un tip de mesianism teritorial ce-si fixeaza drept obiectiv crearea Marelui Israel (Gush Emunim - "Blocul credintei", fondat în 1974), iar pe de alta parte, o reflectie critica asupra riscului de corupere morala a sionismului pe care îl reprezinta prelungirea dominatiei exercitate asupra unui alt popor (între altii, scriitorii Amos Oz, Abraham B. Yehoshua, David Grossman). Peste alte doua decenii, de pe la mijlocul anilor ‘90, identitatea israeliana este "deconstruita" de curentul de gândire postsionist, a carui prima convingere este aceea ca sionismul, odata un obiectiv împlinit, trebuie înlocuit printr-un nou contract social. În mod paradoxal, postsionismul este în egala masura oglindirea unei soliditati si a unei crize. Propunând reconfigurarea institutiilor statale, începând cu Legea returului si Legea nationalitatii, postsionismul recunoaste înainte de toate ajungerea la un stadiu de "normalitate statala" (medina metukenet) la care Israelul aspira înca de la întemeiere si care se caracterizeaza prin: majoritate demografica evreieasca si preeminenta în raport cu diaspora, aparat birocratic, armata, democratie liberala, economie prospera, recunoastere internationala. Aceasta "normalitate" postsionismul o percepe însa ca pe o etapa depasita. În locul unui stat evreiesc, el subscrie fondarii unui stat al evreilor în care legatura institutionala cu iudaismul va fi disparut.
Declansarea celei de-a doua Intifada, în 2000, va modifica din nou peisajul optiunilor identitare israeliene, mai cu seama în cadrul gândirii de stânga, profund marcata de esecul tratativelor de pace si de noile forme de delegitimare a programului sionist. Confruntarea între stânga sionista si stânga postsionista, acuzata de subminarea nu numai a miturilor nationale ca liant social, ci si a moralului israelian, aceasta confruntare deci începe sa se transforme într-un dialog. O noua tema apare în gândirea politica israeliana, aceea a "limitelor" pâna la care o identitate se poate afirma. Este cazul, de pilda, al scriitorul de anvergura internationala Abraham B. Yehoshua, în eseul sau Între dreptul meu si dreptul tau. Sau, într-o abordare universitara, este si cazul profesorului de drept Haim Gans, în lucrarile sale Limitele Nationalismului (Cambridge University Press, 2003) sau De la Richard Wagner la dreptul de întoarcere: analiza filosofica a politicii publice israeliene (Am Oved, 2006).
Interogatia asupra "limitelor", prin abandonarea radicalismului de sorginte postsionista, nu mai delegitimeaza statul evreu, ci îi fixeaza doar pragul de toleranta. O mutatie importanta pentru mentalul social israelian ce oscileaza între sentimentul "normalitatii" si acela al contestatiei. Felul în care societatea israeliana sarbatoreste anul acesta Ziua Independentei este revelator pentru aceasta oscilare. Ceremonia oficiala a aprinderii facliei pe Muntele Herzl este concurata de ceremonii paralele, precum cea a organizatiei Yesh Gvul, care grupeaza soldatii israelieni ce refuza sa serveasca in teritorii, sau cea a fostei colonii Homesh. Asa cum comenteaza Lily Galili în cotidianul Haaretz (23 aprilie 2007), fenomenul nu trebuie sa îngrijoreze. Fie ca reflecta dorinta de statu-quo, fie pe aceea de schimbare, paralelismul ceremonial nu denota disocierea fata de miturile fondatoare, ci dimpotriva. Disocierea se exprima prin indiferenta. Nu este însa cazul societatii israeliene la acest 5 Iyar 2007.
