Pe aceeași temă
„Seri ca acestea îmi amintesc de o vreme când republicanii şi democraţii chiar lucrau împreună, fiind convinşi că a face un compromis nu era un cuvânt murdar, ci esenţa guvernării.“ (Leon Panetta, la primirea Premiului Eisenhower, 29 martie 2012)
Schimbul de replici dintre Obama şi Medvedev de la Seul, pe tema scutului antirachetă, a generat o adevărată furtună politică internă în SUA. „Toate aceste aspecte, dar în special scutul antirachetă, le putem rezolva, dar este important ca el să îmi acorde spaţiul necesar. Este ultima mea competiţie electorală. După alegerea mea, am mai multă flexibilitate“, a spus Obama, neştiind că microfonul este încă deschis. „Da, înţeleg mesajul tău despre nevoia de spaţiu. Îi voi transmite această informaţie lui Vladimir“, a răspuns Medvedev.
Imediat, republicanii au sărit ca arşi. Era o rară oportunitate electorală de a şifona realizările de politică externă ale candidatului democrat. De a-l zugrăvi ca pe un preşedinte slab, conciliatorist. Pentru Mitt Romney, slăbiciunea Administraţiei expusă în dosarul rusesc devine o marcă înregistrată a întregii sale politici externe: „Din păcate, ceea ce primeşte acum poporul american este reluarea tristă a cârpelii de tip Jimmy Carter, într-un moment în care Statele Unite au nevoie de coloana vertebrală şi curajul lui Ronald Reagan. În relaţiile sale cu Kremlinul, ca şi cu restul lumii, preşedintele Obama a demonstrat o slăbiciune care îţi taie respiraţia şi a dat cuvântului «flexibilitate» un sens nou şi de rău augur“. Şi totuşi, nimic din declaraţiile lui Obama nu justifică ideea sugerată de multe dintre mediile apropiate republicanilor, că viitorul scutului antirachetă din Europa este pus sub semnul întrebării prin eventualele concesii făcute Rusiei.
Dimpotrivă, este rândul Europei să-şi demonstreze angajamentul faţă de scut şi să investească în acesta. Poate explicaţia afirmaţiilor lui Obama este structurală şi ţine de natura constrângerilor politicii interne americane. În cele din urmă, pare mai degrabă un simptom al polarizării politicii interne americane, cu atât mai mult în sezon electoral, când nu există „flexibilitatea“ necesară pentru a găsi o cale de mijloc sau răbdarea de a căuta compromisul.
La sfârşitul anului trecut, mai exact pe 13 decembrie, Atlantic Council avea să găzduiască o gală în onoarea lui Brent Scowcroft, legendarul consilier pe probleme de securitate naţională. Invitatul serii a fost Robert Gates, unul dintre ultimii reprezentanţi ai spiritului bipartizan de pe scena politică americană. Recunoscut pentru afirmaţiile sale directe, neretuşate, Gates s-a arătat profund preocupat de declinul acestui spirit al valorilor, care a definit generaţia lui Scowcroft şi a rolului lor în „modul în care noi guvernăm şi relaţionăm unii cu ceilalţi aici, acasă“: respectul reciproc, dorinţa de a pune ţara înaintea eului şi a partidului, capacitatea de a asculta şi a învăţa de la celălalt, înţelepciunea de a nu pretinde că ai toate răspunsurile şi de a nu-i demoniza pe cei cu opinii diferite de a le noastre. „În ciuda platitudinii, în special în Washington, toate aceste virtuţi par să fi devenit nişte relicve istorice numai bune pentru muzeul Smithsonian, ideale de expus lângă bucătăria Juliei Child.“ În contrast, politica de sumă zero şi războiul ideologic sunt reperele noii normalităţi. Ambele partide au dezvoltat „mentalităţi minoritare“, sectare.
Compromisul este perceput ca deviaţionism. Puritatea ideologică primează, linia partidului devine dogmă şi este de multe ori pusă înaintea intereselor naţiunii. Pe scurt, „există o mentalitate tribală în care tot ceea ce se poate realiza este drastic limitat de logica Tutsi versus Hutu, proprie actualului sistem de partide. Se comportă asemeni triburilor etnice, unde onoarea este dată de apartenenţa la trib şi orice compromis devine un semn al ruşinii şi al dezonoarei“, spune editorialistul NYT David Brooks. Înainte, partidele tradiţionale erau scena unor dezbateri interne aprige - între moderaţi şi conservatori. Acum, ambele tabere au căpătat aparenţa unor ghetouri conceptuale, cu efecte imediate în planul politicilor publice: „fiecare dintre partide este prea înfăşurat în propriul cocon pentru a accepta“ soluţii hibride. Desenarea circumscripţiilor electorale cu scopul obţinerii unor scaune sigure, în fiefuri sigure, a propulsat în Congres politicieni total îndatoraţi bazei ideologice a partidului, oameni orbi şi surzi la ideea unor politici şi strategii bipartizane. Efectul? Un sistem de guvernare eminamente disfuncţional. „Centrul moderat - fundaţia sistemului nostru politic - nu mai rezistă. Moderaţia a devenit echivalentă cu lipsa principiilor; compromisul, cu a te vinde. Şi totuşi, întreg sistemul nostru de guvernare a depins de compromis. Constituţia însăşi este un mănunchi de compromisuri. Iar politicile care în cele din urmă au pus în aplicare cele mai bune idei au venit de la acest centru politic vital. Şi exact când ţara are nevoie de mai multă predictibilitate, de mai mult consens şi, mai presus de toate, de disponibilitatea de a ajunge la o cale de mijloc, noi ne îndreptăm în direcţia opusă“, spune Robert Gates.
Astfel, într-un context în care bipartizanatul a atins „un minimum neîntâlnit din anii ’30“ (Charles Kupchan), reticenţa Administraţiei de a promova acum proiecte ambiţioase privind controlul armamentelor este perfect explicabilă. Poate, prin noţiunea de „flexibilitate“, Obama înţelege perspectiva acordării unor garanţii suplimentare că scutul nu este îndreptat împotriva Rusiei, un aspect destul de incomod pe Colina Capitoliului. Şi este foarte probabil ca experienţa ratificării noului START (tratatul prin care arsenalele nucleare strategice ale Rusiei şi SUA sunt fiecare plafonate la 1.550 focoase) să fie încă vie. Opoziţia republicanilor era cât pe ce să deraieze întreg procesul de ratificare. A fost nevoie de întreg şarmul ofensiv al vicepreşedintelui Joe Biden şi al senatorului John Kerry pentru câştigarea „sufletelor şi minţilor“ republicanilor moderaţi, poziţionaţi spre centru şi dispuşi să ajungă la compromis. //
Balansul Washingtonului spre Asia
Prezenţa lui Obama la Seul readuce în lumina reflectorului o tendinţă care prinde tot mai mult contur: pivotarea SUA dinspre Atlantic
spre Pacific.
Ajustarea la „secolul Pacific“ tinde să devină una dintre trăsăturile cheie ale politicii externe a Administraţiei Obama. În registru simbolic, instinctul Administraţiei Obama pare unul de-a dreptul nixonian. Este uşor de identificat preferinţa Casei Albe pentru încheierea costisitoarelor campanii de contrainsurgenţă din Irak şi Afganistan şi consacrarea sa unui joc mult mai familiar: cel al politicii de putere pe tabla de şah a Pacificului. La fel cum Nixon s-a grăbit să pună capăt războiului din Vietnam, pentru a creiona deschiderea istorică spre China, contrabalansând Rusia şi pregătind destinderea Războiului Rece, Obama este, în parte, adeptul unui „realism kissingerian“, căutând puterile cu un cuvânt greu de spus în modelarea tendinţelor globale, pentru a negocia şi a ajunge la un compromis cu acestea. Chiar acum vedem Washingtonul lucrând la un amplu corset regional pentru a modera excesele şi tentaţiile Chinei. De remarcat că interesul Washingtonului merge mult dincolo de aliatele sale tradiţionale, fiind activ curtate Australia, Thailanda, Vietnamul, Malaezia, Indonezia şi Bruneiul.
În esenţă, asistăm la sfârşitul epocii începute la 11 septembrie, care avea să fixeze Orientul Mijlociu şi Asia de Sud drept coordonatele fundamentale ale azimutului politicii externe americane pentru următorul deceniu. „Eram supraponderali în războaiele din Orient şi Asia de Sud. În acelaşi timp, eram subreprezentaţi în Asia“, avea să puncteze Tom Donillon, consilierul Casei Albe, schimbarea de macaz strategic. Toate acestea nu sunt doar nuanţe retorice, ci rezumă spiritul celor mai recente documente ale Administraţiei Obama. Este şi cazul ghidului din ianuarie 2012, menit să creioneze principiile care stau la baza politicilor Pentagonului. Desigur, Extremul Orient este marele beneficiar: „ne vom rebalansa din necesitate către regiunea Asia-Pacific. Interesele economice şi de securitate ale SUA sunt profund legate de evoluţiile din arcul care se întinde din Vestul Pacificului şi Asia de Est, până în regiunea Oceanului Indian“.
Între timp, însă, Europa se conturează ca fiind marele perdant: „Pentru a ţine pasul cu un peisaj strategic în continuă transformare, postura noastră europeană trebuie să evolueze“, spune documentul Pentagonului. Nu a durat mult şi a şi venit anunţul oficial al tăierii a 2 brigăzi americane din cele 4 desfăşurate în Europa. Între timp, ambasadorul SUA la NATO livra un mesaj franc, criticând eternul instinct al „pasagerului clandestin“: „Europa trebuie să facă mai mult. Nu vă puteţi baza pe Statele Unite pentru totdeauna“. Practic, recalibrarea Statelor Unite înseamnă mai puţine resurse disponibile pentru NATO. Sfârşitul prezenţei în Irak, precum şi anticipata retragere din Afganistan oferă SUA oportunitatea de a-şi restructura investiţiile militare din Europa în acord cu priorităţile noului peisaj. „Auzim des despre neliniştea europenilor faţă de pivotarea americanilor spre Asia.
Sunt preocupări legitime, mai ales că, în condiţiile diminuării Pentagonului şi ale deplasării intereselor sale tot mai mult către Est, spre Pacific, Europa ar putea fi abandonată“, a rezumat Ryo Sahashi, un expert nipon, temerile europenilor aşa cum se văd ele din Asia. Este, cu siguranţă, o realitate care nu a scăpat Poloniei, întotdeuna pregătită să investească şi în umbrele alternative. Aflat la Paris, la 22 martie, Sikorski vorbea ca un gaullist: „Polonia şi-a asumat din suflet conceptul francez de Europe puissance. Franţa ar trebui să rămână un lider al politicii de apărare europene. Iniţiativa de la Weimar, ca şi Antanta cordială franco-britanică sunt piesele care fac apărarea Europei mai credibilă“. Simbolic, referinţa poloneză vine după constatarea că „SUA nu pot garanta indefinit poliţa de asigurare a Europei“. //
