Modernizarea militară poloneză - un model și pentru România?

Geografia vulnerabilității, revizionismul Rusiei, scutul american, centrele de comandă și control ale NATO sunt forțe regionale care împing Polonia și România în aceeași direcție.

Decizia Varșoviei de a cumpăra baterii de ra­che­te Patriot anunțată pe parcursul săp­tă­mâ­nii trecute spune multe despre politica de se­cu­ritate națională a Poloniei. E mai mult de­cât o simplă tranzacție co­mer­cială. Ea reflectă o ori­en­tare strategică. Se investește într-o relație specială de apă­rare. Opțiunea pentru Pa­tri­ot-uri completează preferința pentru alte produse ultra­sen­sibile din arhitectura de­fen­si­vă poloneză – precum avi­oa­nele F-16, rachetele de croa­zieră aer-sol de tip JASSM sau sistemul de apărare an­ti­balistică (Aegis), căutate tot peste Ocean. În treacăt fie spus, Polonia urmărește de mai bi­ne de șapte ani să-și dezvolte un sistem pro­priu de apărare aeriană și antirachetă (AMD). A fost una dintre condițiile cerute de Varșovia pentru acceptarea celebrului scut antibalistic dorit de Administrația Bush și modificat sub Obama. Ulterior, tot ce s-a obținut a fost des­fășurarea temporară, în regim rotațional, a unei baterii Patriot care să participe la an­tre­na­mente alături de polonezi. Pe fond însă, sis­te­mele Patriot (un contract de 5 miliarde de dolari) de astăzi fac parte dintr-un program ex­tins de investiții în rachete an­tinavă pentru paza de coas­tă, submarine, drone, elicop­te­re și tancuri în valoare de apro­xi­mativ 45 de miliarde de dolari.

Toate aceste programe de în­zestrare au loc pe fondul unor mișcări seismice în peisajul ten­dințelor defensive. Nu cu mult timp în urmă, se vorbea de impactul de­vas­tator al puterilor BRIC asupra geopoliticii glo­bale. Ceva similar se întâmplă acum și în teh­nologia de apărare: răspândirea sistemelor antiacces și de interdicție regională (umbrele dense de arme inteligente - A2/AD). În ultimii ani, acro­nimul A2/AD a fost aplicat pentru a des­crie preponderent tendințele din Extremul Orient unde China dezvoltă de peste un de­ce­niu sis­teme de contraintervenție care, odată ma­tu­ri­zate, ar putea ține la distanță orice în­cer­care americană de alimentare cu forțe con­ven­țio­na­le a Taiwanului, spre exemplu. Din 1945, SUA au fost puterea expediționară prin excelență, ca­pabile să-și catapulteze forțele oriunde în lu­me. Mai mult, capacitatea de in­serție a tru­pelor în orice teatru de operațiuni nu cu­noș­tea rival. Dar, astăzi, toate aceste rea­lități se află sub semnul întrebării. Nu mai pot fi luate de-a gata. Sistemele A2/AD pot să prevină ca o putere din afară, exterioară re­giunii, să mai ajungă în teatrul de operațiuni și, dacă totuși reușește acest lucru, libertatea sa de ma­ne­vră ar putea fi decisiv limitată. În această in­terpretare, geografia controlului se modifică dra­matic. Citite într-o astfel de che­ie, ga­ran­țiile asumate în cadrul summit-ului NATO din Țara Galilor – promisiunea de a des­fășura în 48 de ore o forță de superreacție ra­pidă pen­tru a întări Flancul Estic – capătă o cu totul altă perspectivă. „Antiaccesul nu mai este exc­lusiv o afacere asiatică. (...) Po­ten­țialul Ru­siei de a intra în competiție pentru teritoriul din Estul Europei poate chiar depăși ca­pa­ci­ta­tea Chinei de a ține forțele ame­ri­ca­ne la mii de mile distanță de coastă. (...) Ves­tul trebuie să se pregătească pentru un sce­nariu în care îi este blocat accesul la statele de pe flancul es­tic al NATO suficient de mult timp pentru a impune realități teritoriale poate imposibil de întors“, spuneau Richard Fontaine și Julie Smith într-un articol publicat la începutul lui aprilie în Defense One.

Însă chiar aceasta pare să fie și fotografia ope­rațională care determină opțiunile poloneze. Po­lonia se pregătește să devină ea însăși un ac­tor A2/AD, capabilă să absoarbă primele lo­vi­turi până la venirea „cavalariei euro­atlan­ti­ce“. E un instantaneu care ar trebui atent ana­­lizat și la București, pe măsură ce Ro­mâ­nia se pre­gă­tește să aloce o parte din viitorii 2% din PIB destinați apărării unor programe importante de înzestrare și, mai ales, în con­textul în ca­re, cel puțin la nivel de discurs, exis­tă un in­teres sporit pentru o relație pri­vi­legiată de se­cu­ri­ta­te între puterile pivot ale flancului estic. Geo­grafia vulnerabilității, re­vi­zionismul Rusiei, scu­tul american, centrele de comandă și con­trol ale NATO sunt forțe re­gio­nale care ne îm­ping în aceeași direcție. Este imposibil să nu dis­tin­gem conturul unei fun­dații comune în­tre cele două state și care, în timp, se pot tran­sforma chiar în veritabile avan­posturi an­ti­acces, inter­operabile. Este însă nevoie de mul­tă voință politică și discernământ strategic.