Pe aceeași temă
Pe Mohamed l-am cunoscut în noiembrie la unul dintre evenimentele organizate de Asociaţia Studenţilor Europeni (ESA) care activează oficial în cadrul University of Southern California (USC) din Los Angeles. Asociaţia este condusă de un doctorand român şi, în ciuda numelui, reuneşte studenţi cam de peste tot. Această deschidere dincolo de graniţele Europei i se datorează lui Vlad, pe care am fost uimită să-l întâlnesc aici, în America. Ultima dată îl văzusem în anii mei de gimnaziu, când tatăl său îmi fusese profesor de fizică. Îl ţin minte ca pe un elev de clasa întâi, timid, în uniforma acelor ani 80, cu număr matricol.
Mohamed e egiptean şi studiază economia la USC. Cred că ne-a trebuit un minut ca să ajungem la discuţii politice. Era revoltat de lucrurile de acasă, de grava situaţie economică. Aştepta alegerile şi era oarecum încrezător în debarcarea lui Mubarak. Numele îmi era foarte cunoscut, dar am pus-o pe seama unei campanii conduse de Suzanne Mubarak, al cărei obiectiv era stoparea traficului uman. Campania a atras mulţi susţinători, printre care şi CNN, iar canalul lor internaţional a rulat luni de zile o reclamă de solidarizare cu cauza, iniţiată de soţia preşedintelui Egiptului. Mohamed nu era la curent cu acest detaliu, dar mi-a spus că familia Mubarak e la putere de 30 de ani. Acest amănunt m-a făcut mai atentă la lucrurile pe care le spunea. „Iniţial a zis că va sta numai două mandate, cât să stabilizeze ţara“, mi-a explicat Mohamed. Un mandat prezidenţial durează 6 ani în Egipt. Între timp, s-au împlinit vreo 5 mandate.
Am continuat discuţia câteva săptâmâni mai târziu, la un alt eveniment ESA. Mubarak fusese reales cu peste 80% dintre voturi. L-am întrebat cum de a fost reales, dacă lumea e atât de revoltată pe cât îmi spusese. „Doar nu crezi că au fost alegeri libere?“, mi-a răspuns, zâmbind amar de naivitatea mea. Mohamed venise cu un alt coleg, Mina. Pe amândoi i-am trecut în lista mea de prieteni pe Facebook.
În 15 ianuarie, când Tunisia începea să arate primele semne de revoltă, Mina scria pe contul lui de Facebook: „Sper ca curajul fraţilor din Tunisia să fie un exemplu pentru Egipt!“. Am zâmbit citind fraza şi am apăsat butonul „Like“ / Îmi place. Pe 14 ianuarie, Mina posta videoclipul celor de la Scorpions cu Wind of Change (Vântul schimbării), cântec emblematic pentru anul 1989 şi căderea comunismului. O zi mai târziu, un prieten îi întreabă oficial, pe Facebook: „Mina, ştii ceva despre Mark?“. Dintr-o dată, paginile lui Mohamed şi Mina începeau să semene cu site-urile agenţiilor de ştiri. „Casa Albă îşi schimbă tonul. Regimul lui Mubarak îşi trăieşte ultimele zile“, scria Mina pe 26 ianuarie. Am căutat informaţii consistente pe această temă, dar a trebuit să aştept încă 24 de ore ca să aud oficial această schimbare de ton, exact din gura preşedintelui american, într-o intervenţie de patru minute de la Casa Albă. Obama cerea oficialităţilor egiptene să se abţină de la represalii împotriva demonstranţilor paşnici. „Egiptenii au aceleaşi drepturi universale care includ dreptul la paşnică asociere, dreptul la opinie, libertatea cuvântului şi dreptul de a-şi croi singuri destinul. Acestea sunt Drepturile Omului şi Statele Unite le vor sprijini oriunde în lume.“ Obama a cerut apoi reconectarea la Internet şi sistemul de telefonie mobilă, care fuseseră tăiate în Egipt încă de joi, 26 ianuarie.
Miercuri, 25 ianuarie, studenţii egipteni de la UCLA au propus, via Facebook, o manifestare de solidaritate cu Egiptul, programată pentru sâmbătă, 28 ianuarie. Informaţia a ajuns la mine prin Mina şi Mohamed. Am răspuns afirmativ „evenimentului“. Vineri deja autorizaţia de demonstraţie era obţinută oficial. Spre deosebire de celelalte asemenea manifestaţii de solidaritate care au avut loc în marile oraşe din America (Washington, New York, San Francisco), Los Angelesul nu a acordat autorizaţie şi pentru a mărşălui pe străzi.
În dimineaţa de sâmbătă (28 ianuarie), m-am întâlnit cu Mina şi Mohamed. Din grupul nostru de studenţi europeni, doar un grec, Dimitris, coleg cu Mohamed la Facultatea de Economie, şi cu mine răspunseserăm apelului. Interesul meu era pur jurnalistic.
Mina conducea, iar Mohamed era pe scaunul de lângă şofer. Cei doi nu mai dormiseră de 48 de ore, dar erau în mare formă. În timp ce maşina gonea pe autostrada I-10, am încercat să aflăm ultimele detalii. Ultimele ştiri pe care le citisem erau legate de numirea unui vicepreşedinte, funcţie care nu existase niciodată în schema de putere a Egiptului şi care fusese inventată acum, pentru a arăta „schimbarea“. Fusese numit Omar Suleiman, şeful serviciilor secrete. I-am întrebat cine e omul şi ce cred despre el. Mi-a răspuns Mohamend scurt: „E omul americanilor“, iar tonul era unul dezaprobator.
Soţia lui Mohamed, Rania, era în Piaţa Tahris, cu zeci de mii de protestatari. Am aflat şi cine era Mark. Un prieten de-al lor, umflat de pe străzi odată cu alţi protestatari şi despre care nu s-a ştiut nimic 5 zile. Apoi i s-a dat drumul. Miile de condamnaţi de drept comun care umblă liber acum pe străzile din Cairo nu sunt prizonieri care au evadat. Potrivit lui Mark, gardienii au deschis uşile larg şi cine a vrut să iasă, a ieşit. Prietenii mei egipteni cred că prin această tactică regimul încearcă să-i oblige pe protestatarii din piaţă să se întoarcă acasă ca să-şi apere bunurile. Mi se pare un motiv întemeiat şi foarte pervers pentru a dispersa mulţimea, după ce gloanţele nu i-au speriat. Cu o seară înainte, îmi spun cei doi că oameni din piaţă au căzut seceraţi de lunetişti aflaţi pe clădirile din zona Tahrisului. Scenariul îmi suna foarte cunoscut, dar nu le-am mai povestit cum fusese decembrie 1989 la Bucureşti.
Mohamed mi-a spus că într-o singură noapte au fost omorâţi 70 de membri ai Fraţilor Islamici, în încercarea de a speria Occidentul şi de a „vinde“ revolta populară prodemocratică ca pe o lovitură fundamentalistă. Mubarak cu siguranţă îşi făcuse calculele că Vestul preferă mai degrabă un dictator şi un Egipt mai puţin democratic decât un Egipt fundamentalist.
Mişcarea a reuşit într-o mai mică măsură pentru că peste tot, în orice imagine venită din Egipt, femeile sunt prezente în număr mare pe străzi: tinerele sunt toate îmbrăcate precum orice femeie din Occident, cu capul dezgolit, cu părul lung la vedere, iar femeile mai în vârstă, purtând vălul islamic.
Manifestaţia de solidaritate s-a ţinut pe Wilshire Bulevard, la numărul 1100. Am fost printre primii sosiţi şi am primit repede recuzita protestatară. Dimitris şi cu mine am optat pentru pancarte în limba engleză şi am fost aşezaţi pe marginea drumului.
Prima jumătate de oră, până s-a adunat lumea, a fost jenantă. Maşinile treceau pe cele opt benzi ca şi când n-am fi fost acolo. Am încercat să-mi intru repede în rol, zicându-mi că sunt un performer. Am început să discut cu Dimitris despre Aristotel şi nici n-am băgat de seamă când în jurul nostru s-au strâns în jur de 500 de oameni. Fotoreporterii şi camerele de filmat au început să roiască în jurul nostru. Boxele amplasate în spate au început să cânte cântece patriotice egiptene. Mohamed era lângă noi, cu steagul în mână, şi ne traducea vers după vers. După ce un anumit cântec s-a terminat, mi-a şoptit: „Mi-e dor de ţara mea. Vreau să mă întorc acasă“.
Am văzut oameni de toate vârstele. Am văzut copii care singuri şi-au făcut pancartele. Am văzut tinere care şi-au pictat faţa ca şi cum ar fi venit la un meci de fotbal al Egiptului. Am văzut oameni în vârstă, de condiţie foarte bună, îmbrăcaţi în costume scumpe, cu soţii purtând aur aşa cum numai soţiile de faraoni trebuie să fi purtat în urmă cu 5.000 de ani. Strada a început să se schimbe încetul cu încetul. Maşinile au început să claxoneze, să aplaude, să arate semnul victoriei, să facă poze. La început credeam că valoarea maşinii pe care o conduce şoferul anonim american care va trece pe lângă noi va fi invers proporţională cu simpatia pe care ne-o va arăta. M-am înşelat însă. Şoferi de Porsche, de Mercedes, de BMW, Lexus şi alte maşini scumpe şi sofisticate, cu toţii şi-au arătat suportul. Am avut senzaţia că-l văd, într-un Porsche alb, pe Michael J. Fox, zâmbindu-ne şi claxonând după ce semaforul se făcuse verde.
La un moment dat, s-a făcut rumoare mare şi oamenii au început să ţipe de bucurie. Am întrebat ce s-a întâmplat, Dimitris şi cu mine, şi ni s-a spus că Mubarak a fugit din ţară. Tinerii şi-au scos repede iPhone-urile din buzunare şi ne-au asigurat că verifică informaţia pe Tweeter. Tweeter însă a păstrat tăcerea şi mai apoi am aflat că era vorba de soţia preşedintelui care părăsise Egiptul. Pentru o clipă însă, am văzut egipteni fericiţi.
Nu ştiu cum se va termina povestea de ianuarie din Cairo. Când un popor nu te mai vrea, ce-i rămâne unui preşedinte să facă? L-am întrebat pe Mohamed dacă a fost vreodată mulţumit de prestaţia lui Mubarak. Mi-a răspuns că da, în anii 80.
Undeva citisem că politicienii sunt precum actorii şi că nu ştiu să se retragă de pe scenă la timp, până nu devin ridicoli.
Sâmbătă am făcut fotografii şi le-am arătat prietenilor. Un coleg britanic însă le-a comentat cu un mesaj sec şi critic: „Mai bine un dictator în Egipt decât un stat fundamentalist în zonă“. I-am răspuns că-mi place umorul lui britanic. //
