Newport: un summit NATO al jumătăților de măsură

A fost summit-ul marilor aşteptări şi apoi al marilor dezamăgiri. Din Ţara Galilor nimeni nu a plecat acasă chiar cu ce ceruse. Cu toate acestea, reuniunea şi documentele finale au fost un exerciţiu aproape impecabil de diplomaţie. Liderii Alianţei au reuşit, printr-o mobilizare minimă, să reasigure ţările din flancul estic al NATO, să dea garanţii statelor partenere ale Alianţei, să ameninţe Rusia fără să o provoace, dar şi să dea Statelor Unite şi Marii Britanii ce îşi doreau - o coaliţie şi mijloace (măcar scripturale) în lupta conta jihadiştilor.

Spectacolul diplomaţiei

Dincolo de limbajul mi­li­taro-diplomatic al de­cla­raţiei finale există mai mul­te realităţi negociate cu grijă. Teoretic, Ucraina ar trebui să fie foarte de­zamăgită de ceea ce (nu) primeşte. Ajutorul militar de 15 milioane de euro nu înseamnă aproape nimic, având în vedere cu ce ar­mată se confruntă. Nici pe plan politic nu ar avea de ce să se bucure, cum nu are de ce să se bucure nici Georgia. Nu vor exista baze militare, nu au primit unda verde pentru aderarea la NATO. Nu pr­i­mesc arme pentru că, din ce spune se­cretarul general NATO, Alianţa nu deţine aceste capabilităţi. Nu există voinţă po­litică, în fapt, pentru aşa ceva. Tot teo­re­tic, statele baltice şi Polonia, atât de în­grijorate de acţiunile Rusiei, ar trebui să îşi facă mari probleme că nu au obţinut bazele cerute.

Lucrurile nu stau tocmai aşa, pentru că multe decizii au fost luate la nivel bi­la­teral, chiar dacă sub umbrela Alianţei.

În nucleu, mesajul transmis Rusiei e unul de tip stick and carrot. Nu sunt anunţate baze militare noi ale NATO (ar încălca Actul Fondator NATO-Rusia). Nu este însă nici denunţat documentul. Este preferată o soluţie foarte subtilă. Mai exact, cre­a­rea unui „vârf de lance“, o forţă de re­acţie ultrarapidă de câteva mii de mi­li­tari, care să dispună însă de in­fra­struc­tură prestabilită. Între timp, NATO va co­or­dona reformele apărării din state par­te­nere precum Ucraina, Georgia ori Re­pu­bli­ca Moldova. Statele NATO vor face exer­ciţii militare împreună cu acestea. Fără a face pasul pe hârtie, aceste state fac to­tuşi pasul esenţial pentru aderarea la NATO: reformarea apărării şi mo­der­ni­za­rea armatelor. Iar mesajul subtil către Mos­cova e direct legat: aceste state nu intră în NATO acum, dar o vor putea face oricând, dacă Rusia nu îşi revizuieşte po­ziţia.

Mai e un aspect extrem de important. Sta­tele NATO se angajează să ajungă la faimosul 2% din PIB alocat pentru apă­rare. O cincime din aceşti bani se vor du­ce de acum, obligatoriu, pentru echipare. Cu alte cuvinte, o creştere a investiţiilor în industria de apărare, într-un moment în care Europa nu a ieşit încă din criza eco­nomică. Va fi şi una dintre obligaţiile României - Traian Băsescu spunea la acest capitol că „libertatea nu e gratis“. Va prinde bine economiei sau nu ori va prinde bine economiei altora – vom ve­dea.

La nivel de export, oficial, Alianţa nu s-a angajat să trimită arme Ucrainei. Nu are cum, spre deosebire de statele membre, care pot face asta la nivel individual. Aşa a clarificat Anders Fogh Rasmussen de­claraţia (voită sau ne­in­tenţionată) a pre­şe­din­te­lui ucrainean, când ace­s­ta vorbise de promisiunea unor state NATO de a tri­mite ţării sale echipament letal. Cert este că Oc­ci­dentul evită şi pe acest palier să provoace Rusia. Pârghia de pre­siune asu­pra Federaţiei Ruse este şi tre­buie să rămână cea a sancţiunilor eco­nomice decise de Uniunea Europeană. Iată discursul folosit de toţi oficialii NATO care au vorbit la summit-ul de la New­port. Dar asta nu înseamnă că Ucraina nu va primi ajutor prin acorduri bi­la­te­rale.

România a venit şi ea cu o listă la sum­mit. Ce a obţinut e angajamentul unei prezenţe NATO mai intense pe teritoriul său. Aşa-numitul Readiness Action Plan adoptat măreşte prezenţa militară alter­na­tivă şi continuă a Alianţei şi pe te­ri­to­riul României. Asta nu se traduce în în­fiin­ţarea unei baze NATO propriu-zise, ci că rotaţia de trupe şi capacităţi se va in­ten­sifica. Va exista probabil şi un co­man­da­ment regional în ţara noastră, care să aco­pere România şi Bulgaria. Un atu spe­culat corect de România este cel al per­so­nalului calificat în domeniul apărării ci­ber­netice. Din acest motiv, Bucureştiul s-a ofe­rit să gestioneze un fond mutual pen­tru securitatea cibernetică a Ucrainei. Ța­ra noastră va fi naţiune-cadru pentru pro­gramul de securitate cibernetică a ţă­rii vecine.

România şi-a jucat destul de bine cartea. Nu devine, aşa cum previziona Stratfor, un pol regional de securitate. Dar face un pas mare în direcţia asta.

În ansamblu, sunt paşi limitaţi la nivel ofi­cial. Declaraţia summit-ului poate fi în­toarsă pe toate părţile şi criticată. Presa americană scrie chiar că „Ucraina a fost abandonată“. Ucraina nu avea cum să primească garanţii de securitate aşa cum au primit statele baltice sau Polonia. Şi nu ştim ce s-a negociat în spatele uşilor închise, la nivel bilateral. Reacţia Mos­co­vei la nivel oficial era previzibilă: prezenţa sporită a NATO la graniţele Rusiei şi exer­ciţiile comune cu Ucraina au fost de­nun­ţate drept o „pură provocare“ (Alexandr Gruşko, reprezentantul Rusiei la NATO). Nu a avut însă o reacţie dincolo de ni­ve­lul verbal. Pentru moment, liderii NATO au reuşit să potolească pe toată lumea. Important este ce decizii concrete va lua NATO, dacă îşi va ţine promisiunile în ca­zul în care Moscova va continua să tes­te­ze capacitatea şi voinţa de răspuns a Alianţei. //

Reasigurarea de catifea

Cel puțin dintr-o pers­pec­tivă simbolică, summit-ul din Țara Galilor a avut ro­lul de a readuce dez­ba­terea din Alianță în re­gis­trul inițial care a con­sa­crat-o din primul mo­ment al intrării pe scena istoriei, acela al apărării co­lective. În cele din ur­mă, acțiunile Rusiei de mo­dificare a frontierelor prin forță, în­călcarea regulilor și principiilor securității europene au condus la revitalizarea unei dimensiuni ușor desuete (apărarea te­ri­to­rială) într-o Europă cuprinsă mental de inerția „sfârșitului istoriei“. În 1949, me­nirea NATO era foarte plastic rezumată de primul secretar al NATO ca fiind aceea de a-i „menține pe ruși afară, pe ame­ricani înăuntru și pe germani sub con­trol“. Acum, primele două componente, de a-i ține pe ruși la distanță și pe ame­ricani în Europa, rămân la fel de valide, însă sub urgența contextului de astăzi se mai adăugă și cea de reasigurare a Flan­cului Estic. Așadar, cât de departe a mers și cât de bine a performat summit-ul în această ultimă misiune?

A fost o reuniune unde a triumfat com­pro­­misul jumătăților de măsură. Nu a fost nici pe departe pivotul geografic așteptat după schimbarea statu-quo-ului teritorial în Europa. Dar se răspunde în parte te­me­rilor celor mai expuși dintre aliați și care înainte de summit semnalau că „di­vi­ziu­nea de facto a Alianței între vechiul NATO, unde există trupe aliate și infrastructură, și noul NATO, unde nu există aproape ni­mic, este nesustenabilă“ (în cuvintele mi­nistrului polonez al Apărării). În con­se­cin­ță, statele membre au decis menținerea măsurilor de reasigurare în marja Actului Fondator NATO-Rusia. Cu alte cuvinte, s-au activat prevederile destinate im­ple­men­tă­rii garanțiilor de Articol 5 pentru Flancul Estic, care prevăd că apărarea colectivă se va îndeplini nu prin staționarea per­ma­nen­tă și substanțială de forțe com­ba­tan­te, ci printr-o capacitate de realimentare în caz de urgență. Pe acest fond, pro­mi­siunea centrală a formării unui „vârf de lan­ce“ de câteva mii de militari, în in­te­ri­o­rul For­ței de Răspuns a NATO. Între timp, prin așa-numitul Readiness Action Plan, aliații se vor asigura de faptul că această avan­gardă va dispune de gradul de pre­gătire și alertă operațională pentru a pu­tea fi proiectată în câteva zile pe Flancul Estic. Însă, efectiv, pe Flancul Estic se va pre­gă­ti doar infrastructura adecvată for­mată din eventualele facilități de primire, se vor prepoziționa echipamente și pro­vi­zii și se vor crea centre avansate de co­mandă și control.

Pe de altă parte, nu putem să nu re­mar­căm faptul că NATO aplică acum pre­ve­deri gândite să fie implementate la ni­ve­lul anului 1997, într-un me­diu de securitate per­misiv, care vizualiza Rusia ca partener. Și asta în condițiile în care, în epo­că, interpretarea ofi­cialilor de atunci era aceea că Ac­tul Fondator „nu li­mi­tea­ză autoritatea ultimă a NATO de a desfășura tru­pe pentru a-și îndeplini angajamentele față de noile state mem­bre“, în cuvintele lui Madeleine Albright. Dar dacă Actul Fondator „nu impune res­tricții asupra doctrinei, strategiei și a des­fășurărilor NATO“ (ambasadorul Thomas Pic­kering), atunci toate acestea su­ge­rea­ză lipsa consensului politic la nivelul Con­si­liului Alianței de a merge dincolo de o in­terpretare limitată, care a dominat sum­mit-ul. Or, aici rezidă marea problemă a pachetului de reasigurare a Flancului Es­tic. Oricât de performant ar fi vârful de lan­ce promis, decizia desfășurării și fo­lo­sirii sale este condiționată politic de per­cepțiile diverselor state membre, care pot să difere în mod considerabil, anu­lând orice viteză de reacție rapidă. Fi­su­ri­le sunt deja evidente. Este o realitate ca­re i-a făcut pe mulți experți să se în­do­iască de utilitatea „unor forțe mul­ti­na­țio­nale care nu sunt niciodată folosite, pen­tru că liderii politici nu pot cădea nicio­da­tă de acord când și cum să le fo­lo­seas­că“, spune profesorul britanic Julien Lin­dley French. De aceea, semnalul unei for­țe expediționare care poate să ajungă prea târziu nu poate fi echivalent cu me­sajul de descurajare transmis de o forță redusă, dar care este staționată per­ma­nent pe teritoriul expus. Și acest lucru cu atât mai mult, cu cât ne aflăm într-un me­diu de securitate, unde „capacitățile an­tiacces și de interdicție regională“ ale Ru­siei au potențialul de a ține la distanță un efort de realimentare a Flancului Estic.

Credibilitatea măsurilor de reasigurare ofe­­rite în Țara Galilor depinde în ultimă instanță de operaționalizarea efectivă a vârfului de lance promis și mai ales de de­terminarea politică a aliaților de a o fo­lo­si. Or, pe această ultimă dimensiune mai este mult de lucrat. Chiar în timpul sum­mit-ului, distanța dintre state pre­cum Cehia sau Ungaria și zona nordică s-a dovedit a fi imensă. Aceste distanțe pot paraliza viteza de reacție politică a NATO și chiar pune Alianța în fața fap­telor deja consumate și imposibil de în­tors. Chiar și după acest summit pre­zen­tat în termeni atât de triumfaliști, cu­vintele lui Ron Asmus ne vor urmări încă pentru multă vreme: „Cu cât crezi mai mult în Vest și în solidaritatea oc­ci­den­ta­lă, cu atât mai puțin ai nevoie de hard­ware. Dacă nu crezi în Occident, atunci ai nevoie de semnale clare că forțele sa­le vor veni în apărarea ta“. //