Newport: un summit NATO pentru reasigurarea flancului estic

Este puțin probabil ca NATO să trimită propriu-zis unități (din Vechea Europă) care să staționeze în bazele din estul Europei. Cu alte cuvinte, modelul prezenței americane de tip “permanent” consacrat în Vechea Europă (inițiat după 1945, ajustat în anii ’90 și restructurat recent pe fondul pivotului asiatic), nu se va aplica și Noii Europe. Se va opta însă pentru o formula care presupune creșterea vitezei de intervenție a unei părți din Forța de Răspuns a NATO în eventualitatea realimentării flancului estic. Este o masură ce se menține pe coordonatele Actului Fondator NATO-Rusia și care presupune efectiv la nivelul flancul estic pregătirea facilităților de primire, prepoziționarea de echipamente și provizii, precum și desemnarea elementelor de comandă și control adecvate.

Summitul NATO de la Newport, găzduit de Țara Galilor în 3-5 septembrie, are toate datele să fie un summit istoric. Presiunea constantă a Rusiei pe flancul estic, revenirea impulsurilor revizioniste ale Moscovei și schimbarea frontierelor prin forță în Europa, destabilizarea graduală a Ucrainei, reașezarea Orientului Mijlociu și a Africii de Nord fixează coordonatele reuniunii. Se așteaptă, așadar, recredibilizarea sistemului de descurajare prevăzut de Articolul 5 și reîntoarcerea Alianței la rutina primilor pași: apărarea teritorială. Dar oare va fi din nou un summit al marilor cuvinte, al conceptelor ambigue (gen „apărare inteligentă“), al sloganurilor fără acoperire („să facem mai mult cu mai puțin“), al reafirmării obiectivelor bugetare de 2% minimale și, cu toate acestea, imposibil de atins și al nesfârșitelor liste de capabilități vitale rostogolite din 1999 până astazi?

Sau poate va fi, în sfârșit, o reuniune cu dinți, cu decizii curajoase, când se anunță pivotul Alianței și reasigurarea flancului estic, inclusiv prin desfășurarea semnificativă de baze și unități NATO, sau elaborarea unor mecanisme de responsabilizare a statelor care nu-și îndeplinesc angajamentele asumate. „Poate a venit timpul ca cei care vor să fie acoperiți de Articolul 5 să fie obligați să plăteasca; iar celor care alocă sub 1% să nu li se mai aplice garanția de apărare colectivă“, după cum sugera Anne Applebaum în Washington Post. În același timp, o dimensiune importantă devine și problematica războiului hibrid, o formulă mixtă, aflată la întrepătrunderea dintre insurgență și componenta convențională și care speculează eșecul statului națiune în Ucraina sau Orientul Mijlociu extins.

Cert este că, din mesajele transmise până acum, deciziile vor respecta coordonatele Actului Fondator NATO-Rusia, în ciuda presiunilor exercitate de baltici, Polonia sau România. Cu alte cuvinte, se vor prefera măsuri simbolice de creștere a vitezei de reacție a Forței de Răspuns a NATO, exerciții de apărare colectivă, desfășurarea de echipamente și provizii în caz de urgență. Totuși, Bucureștiul a avertizat prin vocea președintelui că, deși sprijină o echilibrare a resurselor militare ale Alianței pe teritoriul UE, totuși nu ar susține „o diminuare a resurselor pentru flancul estic în detrimentul resurselor alocate zonei nordice: țările baltice şi Polonia“. Să fie oare România pregătită să blocheze Consiliul Nord-Atlantic în cazul în care măsurile de reasigurare strategică ar favoriza preponderent flancul nordic?

Reasigurarea estului

Summitul este prima mare reuniune NATO a șefilor de state și de guverne după lovitura dată statu-quo-ului securității europene de către Rusia prin anexarea Crimeei și în general prin destabilizarea Ucrainei. Se așteaptă ca agenda reasigurării flancului estic, a statelor care în urmă cu 25 de ani se aflau sub umbrela „protectoare“ a Pactului de la Varșovia, să reprezinte miezul reuniunii. Și, totuși, cum se văd prioritățile Alianței în capitalele statelor membre?

În Noua Europă lucrurile sunt cât se poa­te de limpezi: epoca „sfârșitului is­toriei“, a Woodstockului geopolitic, pre­cum și căutarea cu orice preț a re­lansării relațiilor cu Moscova au luat sfâr­șit. Rusia a încălcat mai toate prin­cipiile fondatoare în care este an­co­ra­tă securitatea europeană. Până nu de­mult, principala dezbatere în in­te­rio­rul Alianței era concentrată pe mi­siu­nile defășurate în afara zonei tra­di­țio­nale acoperită de Tratatul de la Wa­shington - așa-numitele operațiuni out of area (Balcani, Afganistan, Li­bia, Mediterana). Însă Ucraina în 2014 și Georgia în 2008 au reamintit sta­te­lor din Est că vechea cultură stra­te^­gi­că a sferelor de influență, a su­ve­ra­ni­tății limitate, a agresiunii difuze și a revizionismului teritorial nu a fost câ­tuși de puțin exorcizată de mai bine de 20 de ani de consolidare a in­ter­dependenței economice între Europa și Rusia. Iată contextul în care se aș­teaptă revenirea NATO la fun­da­men­te­le care au consacrat-o în aprilie 1949 ca alianță de apărare colectivă: „Ra­țiunea de a fi a NATO este de a apă­ra statele membre și teritoriul lor. Trebuie să luăm măsuri pentru a asi­gura o prezență NATO pe întreg te­ri­toriul Alianței“, spunea Toomas Hen­drik Ilves, președintele Estoniei, într-un editorial publicat în Washington Post, în luna martie. Este un mesaj me­nit a corecta una dintre marile res­tanțe istorice ale Alianței, când ex­tin­derea s-a făcut pe jumătate, fără a des­fășura pe teritoriul noilor state mem­bre infrastructura de apărare co­lectivă. S-a creat astfel percepția unei securități „divizibile“, detașată de nu­cleul dur al vechiului NATO și a unor membri de categoria a doua, per­pe­tuând o vulnerabilitate de fond a flan­cului estic.

Este un sentiment foarte sugestiv descris într-un editorial recent din NYT ("NATO's Second Class Members"):  “statele membre care nu au baze NATO formează garnitura acelora aflate în zona gri a membershipului de mâna a doua. În NATO nu toate statele sunt egale. Statele de categoria întâi –Marea Britanie, Germania, Italia– sunt acelea care vor fi imediat apărate de forțe NATO dacă ar fi atacate. Statele de categoria a doua precum Polonia sau statele baltice vor fi răvășite timp de săptămâni sau luni înainte ca forțele NATO să-și facă apariția”, spune Slawomir Sierakowski, director al Institutului de Studii Avansate din Varșovia.

Acum se așteaptă cre­di­bi­li­zarea Articolului 5 al Tratatului de la Washington la firul ierbii prin dis­per­sarea de baze și forțe NATO per­ma­nen­te pe flancul estic. Dar asta în­seam­­nă efectiv anularea sau cel puțin re­gân­direa Actului Fondator NATO-Ru­sia, unde Alianța își asumă în­de­plinirea mi­siunii sale centrale prin alte mij­loa­ce decât „staționarea permanentă de forțe substanțiale de luptă pe te­ri­to­riul statelor membre“. În trecut, so­lu­ția de compromis a fost aceea de întărire a flancului expus prin des­fă­șurarea unor forțe de reacție rapidă.

Optica Vechii Europe

Și totuși, aici este marea fisură a mo­mentului: între cei care văd necesară o regândire a Actului Fondator NATO-Rusia (cu predilecție statele din Noua Europă) și cei care preferă să rămână pe coordonatele din 1997, re­venind la o formulă de tip business as usual (Vechea Europă). Germania face parte cu certitudine din categoria a doua. Aflată la Riga pe 18 august, Angela Merkel a anunțat faptul că „nu vom avea unități de luptă sta­ționate permanent“ în statele baltice, dar că Alianța își va consolida forțele de reacție rapidă pentru a răspunde în cazul unui scenariu de tip ucrai­nean. Este o precizare limpede care vine la puțin timp după ce ministrul german de Externe, Frank-Walter Stein­meier, afirmase la Varșovia, în timpul Conferinței anuale a am­ba­sa­dorilor polonezi, că trebuie să găsim modalități concrete „de a ne exprima solidaritatea, respectând în același timp Actul Fondator NATO-Rusia“. Mai mult, el a ținut să avertizeze di­rect, în prezența lui Radosław Sikor­ski, că este poziția comună a gu­ver­nului german, inclusiv a cancelarului, de a „nu submina în niciun fel Actul Fondator NATO-Rusia, jucându-ne cu cuvintele la viitorul summit din Țara Galilor“. Nici Marea Britanie nu diferă în datele sale fundamentale de poziția Berlinului. În recenta scrisoare transmisă statelor NATO, David Ca­meron pledează pentru exerciții co­lective, ajustate noului mediu de se­curitate, de prepoziționarea de echi­pa­mente și provizii, de consolidarea Forței de Răspuns a NATO (NRF). Mai mult, vorbește de infrastructura necesară pentru a menține o prezență robustă în Europa de Est, însă „com­patibilă cu Actul Fondator NATO-Rusia“. Cu alte cuvinte se exclude dislocarea permanentă și substanțială de forțe de luptă NATO pe flancul estic.

Pivotul de catifea

Dar cum se poziționează Ad­mi­nis­tra­ția Obama? În cele din urmă, a alo­cat un miliard de dolari pentru rea­si­gu­ra­rea flancului estic. Și totuși, vorbim doar de un pivot de catifea. Sunt foar­te sugestive cuvintele lui De­rek Chol­let, un înalt reprezentant al De­par­ta­mentului Apărării, în timpul unei con­ferințe sub egida Atlantic Council: „Acesta nu este un miliard pentru eternitate. Iar lucrurile în ca­re vrem să investim sunt mai de­grabă finite, precum exercițiile sau infrastructura care să permită sta­telor să găz­du­iasca trupe prin ro­ta­ție. Prezența per­manentă nu este ce­va ce avem în vedere cu acest fond“. Așadar, mo­de­lul consacrat înainte de criza ucrai­neană, acela al desfășurării unor efec­tive reduse, care să nu atra­gă atenția, precum detașamentul de 11 aviatori americani din Polonia, are toate șan­sele să continue. Un lucru ră­mâne în­să cert: „regândirea Actului Fondator NATO-Rusia nu se află încă pe ma­să“, confirmă Chollet la în­ce­putul lui iulie. Mai mult, în timpul au­dierilor din Camera Reprezentanților pentru apro­barea bugetului destinat ini­ția­ti­vei de reasigurare, Bob Work (nu­mă­rul doi în ierarhia Pen­ta­go­nu­lui) vor­bea doar de o creștere tem­po­rară, în regim de rotație, a prezenței terestre, aeriene și maritime a Statelor Unite în Europa.

Doctrina flexibilităţii strategice

Paradigma care foarte probabil va triumfa în cele din urmă este una de compromis – de „flexibilitate stra­te­gică“, așa cum este numită pe cu­loarele cartierului general al NATO –, care exclude staționarea permanentă și este axată mai degrabă pe inter­ope­ra­bilitate, logistică prepoziționată, exer­ciții și subunități în regim de ro­tație. Totul pentru a rămâne în li­mitele Actului Fondator NATO-Rusia și pe coordonatele Conceptului Stra­tegic adoptat la Lisabona în 2010.

În acesta din urmă se vorbește de dezvoltarea și menținerea unor forțe convenționale robuste (inclusiv Forța de Răspuns a NATO) capabile să pună în aplicare responsabilitățile de articol 5, obiectiv completat de o politică flexibilă de antrenamente, exerciții, planuri de contingență, totul pentru reasigurarea vizibilă și ranforsarea în caz de urgență a tuturor aliaților. În esență, reasigurarea expresă a aliaților (inclusiv prin NRF) este o măsură asumată la sugestia Raportului Albright (influențat masiv și de unul dintre arhitecții extinderii Alianței în anii ‘90, Ron Asmus) și care la momentul respectiv s-a inspirat substanțial din optica de securitate a flancului estic (în special cea poloneza și baltică). În interviul acordat ziarului The Guardian în această saptămână, Secretarul General al NATO confirmă această direcție. Pe de o parte, vorbește de pregătirea “infrastructurii de primire”/de absorbție, de desemnarea bazelor aferente, inclusiv a centrelor de comandă și control la nivelul flancului estic precum și de prepoziționarea de echipamente. Pe de altă parte, a doua componentă ține de mărirea vitezei de reacție a Forței de Răspuns a NATO (a unei avangarde din NRF), de creșterea gradului de alertă operațională în cazul unei urgențe pe flancul estic prin asumarea unui “plan de acțiune pentru pregătire operațională”. Un aspect se conturează cu certitudine: NATO nu va trimite propriu-zis forțe armate (din Vechea Europă) care să staționeze în bazele din estul Europei. Cu alte cuvinte, modelul prezenței americane de tip “permanent” în Vechea Europă (inițiat după 1945, ajustat în anii ’90 și restructurat recent pe fondul pivotului Asiatic) nu se va aplica și Noii Europe. Principiul pachetului de reasigurare a flancului estic nu este “staționarea permanentă”, ci viteza de răspuns: ”viteza este esența descurajării amenințărilor năprasnice de-a lungul frontierelor NATO”, punctau Rasmussen și Breedlove într-un editorial publicat în Wall Street Journal (“NATO for a Dangerous World”, 17 august).

Și totuși, aici rezidă marea problemă. Vi­teza, capacitatea de a răspunde unui blitzkrieg nu se află printre atuurile Alianței. Confecționarea acordului po­litic necesar desfășurarii NRF cere timp, mai ales pe o temă tabu ce im­plică Rusia. Recent, audierea gene­ra­lului britanic Richard Shirreff (până de curând numărul doi din ierarhia mi­litară a NATO - Deputy SACEUR) în Camera Comunelor a expus un ade­văr incomod. Alianței i-ar fi imposibil să reacționeze în fața unui desant ae­ropurtat asupra capitalelor baltice lan­sat din baze rusești aflate la 40 de mi­nute distanță: „dacă NATO nu are for­țe staționate în statele baltice, es­te foarte puțin probabil ca Alianța să poată răspunde rapid unui atac surpriză. (...) Din perspectivă mi­li­ta­ră, singurul mod în care poți să ga­rantezi descurajarea este să ai trupe la fața locului. Iar asta presupune o formă de staționare permanentă“. În absența lor, realimentarea credibilă a flancului estic (prin Forța de Răs­puns a NATO) ar putea fi pusă sub semnul întrebării și chiar ținută la dis­tanță de către capacitățile „anti-ac­ces și interdicție regională“ ale Mos­covei.

Nu în ultimul rând, se spune că “diavolul se află în detalii”. Miza este implementarea pachetului de reasigurare pe care NATO îl propune aliaților estici. În cele din urmă, așa cum ne arată memorialistica epocii, flancul estic a mai văzut dezbaterea asta și înainte, la sfârșitul anilor ‘90, cu rezultate extrem de modeste. Atunci Washingtonul sub SACEUR a promis 2 divizii de ranforsare, dedicate flancului estic și desfășurarea de echipamente pre-poziționate plus infrastructura (upgradarea podurilor, depozitelor de gaz, aeroporturilor) necesară absorbției acestor forțe. Atunci, promisiunile nu au fost onorate, generând criza de încredere post’2008 în garanțiile oferite de umbrela NATO. Oare acum vor fi onorate?

Fisurile colosului euro-atlantic

Criza din Ucraina a scos în evidență și problemele structurale cu care se confruntă Alianţa Nord-Atlantică de mai bine de un deceniu.

Soliditatea umbrelei NATO este afectată de diferenţele majore de capacităţi la nivelul statelor membre, de cuantumul bugetelor pentru apărare, de programele naționale necoordonate privind investiţiile şi dezvoltarea forţelor armate și mai ales de procesul greoi și poticnit prin care NATO se mobilizează în fața unei crize. Sunt chestiuni readuse pe tapet de criza din Ucraina şi de strigătul de ajutor al statelor baltice şi Poloniei, în vederea impunerii unor măsuri de reasigurare strategică.

Prăpastia în materie de capacități operaționale este o primă astfel de problemă. În NATO sunt încă state care au în uz sistemele de apărare antirachetă ruseşti sau state care nu pot desfăşura misiuni de poliţie aeriană, sau care au capacităţi reduse de răspuns în cazul unui atac cibernetic de anvergură asupra infrastructurilor critice. În particular, intervenţia din Libia a expus disparităţile foarte serioase în materie de capacități operaționale la nivelul Alianţei. Lipsa de solidaritate a afectat în timp mai toate programele gândite ca remediu. În 1999, la Washington, Consiliul Nord-Atlantic adopta Inițiativa Capacităților de Apărare (DCI), care avea rolul asanării acestor diferenţe și dotarea Alianței cu arme inteligente. Din cauza rezultatelor foarte modeste, programul a fost urmat în 2002 de Angajamentul asupra Capacităților de la Praga (Prague Capabilities Commitment), care viza în mare acelaşi lucru. Se spera că, sub urgența momentului 9/11, aliații vor avea o motivație suplimentară pentru a investi în capacități expediționare. Astăzi, se poartă aceeași dezbatere și se propune un nou shopping list pentru achiziționarea capacităților considerate vitale funcționării în noul mediu de securitate: transport strategic, echipamente de culegere de informații, recunoaștere și supraveghere, precum și muniție inteligentă.

De un succes moderat putem vorbi și în cazul Forței de Răspuns a NATO. La 1 august 2003, NATO lansa, la Brunssum (Olanda), Forţa de Răspuns a NATO bazată pe comandamente integrate de reacţie rapidă care să poată acţiona în timp real în contextul unui spectru extins de ameninţări oriunde pe glob, în conformitate cu deciziile adoptate de Consiliul Nord-Atlantic. Anul trecut, exerciţiul Steadfast Jazz a implicat cel mai mare număr de trupe din statele Alianţei (în jur de 6.000) în simularea unui răspuns în cazul unui atac terestru, aerian, maritim, cibernetic şi cu forţe speciale împotriva unui stat membru. A fost pentru prima dată când Alianța a exersat sub egida NRF un scenariu de apărare colectivă pe teritoriul Noii Europe. Însă participarea și contribuția efectivă în comandamentele NRF rămâne inegală. Împărțirea responsabilităților funcționează doar pe hârtie. Sunt state care poartă pe umerii lor povara funcţionării şi dezvoltării NRF şi altele care se implică modest. Concret, până în prezent, NRF a desfășurat misiuni umanitare (în cutremurul din Pakistan) şi de securizare a spaţiului aerian (Olimpiada de la Atena), iar mobilizarea sa într-o operațiune de Articol 5 depinde doar de consensul politic existent în Consiliul Nord-Atlantic. Cu alte cuvinte, depinde de percepțiile de securitate ale anumitor state membre.

Problema diferenţelor consistente în ce priveşte capabilităţile militare ale statelor aliate reprezintă în mod cert una dintre provocările de lungă durată ale Alianţei Nord-Atlantince post-’90. Deşi conceptul de „Apărare Inteligentă“ are rolul de a pune împreună la dispoziţia celorlalți aliați capabilităţi de nişă, oferind șansa fiecărui stat membru de a-și evidenția plusvaloarea și avantajele competitive, ideea este direct afectată de contracţia masivă a bugetelor apărării după criza din 2008. Mai mult, NATO rămâne încă restantă la îndeplinirea angajamentului din 2006 de a aloca un minim de 2% din PIB pentru apărare.

Pe de altă parte, viziunile diferite ale statelor membre NATO în ceea ce priveşte relaţia cu Federaţia Rusă, dar și față de adoptarea unui răspuns ferm la adresa acţiunilor subversive ale Moscovei la graniţa estică a Alianţei arată lipsa de coeziune a organizaţiei. Pe termen mediu, interesele naţionale ale unor state membre pot şubrezi încrederea în solidaritatea Alianţei, iar lipsa unui răspuns ferm asumat la nivelul întregului Consiliu Nord-Atlantic poate reactiva modelul coalițiilor flexibile de state NATO care gândesc la fel, dar care aleg să acționeze în afara structurilor Alianței.

Provocările războiului hybrid

NATO ar face bine să nu caseze lecțiile învățate în Afganistan pe parcursul deceniului conflictului asimetric.

O amenințare difuză prinde tot mai mult contur la periferia estică a NATO, în estul Ucrainei: noua generație de război a Mos­covei, o versiune hibridă, preponderent neconvențională.

În esență, vorbim despre o formă ati­pică de agresiune, diferită de ceea ce în­țe­legem în sens tradițional prin invazie te­ritorială și care se concentrează pe „ac­țiuni subversive care slăbesc textura unei societăți“ (în formularea lui Robert Ka­plan). Sub așa-numita „doctrină Ghe­rasimov“, inspirată în mare parte și de Primăverile Arabe, Kremlinul a ajuns la concluzia că mijloacele nonmilitare (ins­trumente economice, politice și in­for­ma­ționale în strictă coordonare cu „fer­men­tul revoluționar“ de la firul ierbii hrănit de „omuleții verzi“) sunt mult mai efi­ci­ente în atingerea obiectivelor sale stra­tegice decât utilizarea forței con­ven­țio­na­le. Rusia pare să investească într-o for­mă de război care subminează și „pa­ra­li­zează statul, atingându-și obiectivele stra­tegice înainte ca noi să realizăm ce se întâmplă“ declara James Sherr, ex­pert al Chatham House, în cadrul unei au­dieri în Camera Comunelor.

Pe de altă parte, ceea ce îngrijorează sta­tele membre NATO, mai ales pe cele ex­puse intimidărilor și presiunilor directe ale Moscovei, este faptul că de obicei aceas­tă formă de agresiune coordonată de la distanță și implementată de gru­puri de in­surgenți operează sub pragul tra­di­țio­nal al unei agresiuni care poate activa un răspuns simetric de tipul Ar­ti­colului 5. „Scopul întregii operațiuni este acela de a rupe integritatea statului îna­inte de a traversa frontiera cu o forță pro­priu-zis de invazie, generând o si­tua­ție de Ar­ticol 5“, declara recent Chris Don­nely, di­rector al Institute for State­craft.

Și totuși, formatul operațional folosit de Moscova nu reprezintă nici pe departe o surpriză pentru cei care, după atacurile de la 11 septembrie, au intuit coor­do­na­tele asimetrice ale noului mediu de se­cu­ritate: „În Estul Ucrainei vedem o in­sur­gență sofisticată purtând un război hi­brid și utilizând sisteme de arme și mij­loace de colectare a informațiilor avan­sate în sprijinul unei campanii de ghe­rilă“, ne-a spus John Nagl, unul dintre autorii doctrinei de contrainsurgență a Statelor Unite. Pentru acesta este doar o tendință naturală, o evoluție dinspre pa­radigma clasică a conflictului purtat ex­clusiv între state spre amenințările mix­te, hibride, „unde actori nonstatali fo­lo­sesc armament convențional în sprijinul unor campanii subversive, pentru a în­deplini obiectivele politice“ ale unui alt stat. Nici nu ar fi pentru prima dată. Ira­nul folosește de mai mulți ani Hez­bol­la­hul în acest scop, o grupare care a ajuns în 2006 să se lupte de la egal la egal cu un stat precum Israelul. Pe de altă parte, nici NATO nu este în întregime străin de acest tip de conflict. Dimpotrivă, „pe par­cursul ultimilor 10 ani, Alianța a învățat foarte multe despre cum se con­tra­ca­rea­ză o insurgență. În consecință, va trebui să facă tranziția intelectuală pentru a înțelege conflicte care se poartă mult mai aproape de propriile frontiere, fo­lo­sind tehnici de insurgență și arme spe­cifice războiului convențional“.

Iar pentru cei care cred că, uneori, „is­toria rimează“, faptul că Rusia apelează la astfel de tehnici nu este deloc o nou­tate. Este doar un déjà vu din timpul Răz­boiului Rece, când paritatea nucleară obliga superputerile să găsească formule complementare celor convenționale pen­tru a-și promova interesele. „Rusia în­cu­rajează ceea ce numește războaie de eli­berare națională, cu alte cuvinte, orice formă de subversiune sau insurgență, exe­cutate în așa fel încât să-i în­de­pli­nească obiectivele. (...) Nu este nicio ur­mă de îndoială că rușii sunt gata să le hrănească și să le exploateze oriunde cred că este în interesul lor să o facă (...) ca mijloace de slăbire a voinței anu­mitor state care se opun răspândirii co­munismului“, scria, în 1970, generalul Frank Kitson, una dintre cele mai im­por­tante influențe intelectuale asupra doc­trinei britanice pentru desfășurarea „ope­rațiunilor de mică intensitate“. Ca și atunci, decalajele de prosperitate re­gio­nală, fisurile centru-periferie, corupția ge­neralizată, tensiunile etnice, ineficiența administrației publice și în general o ma­șinărie statală putredă, cu instituții gău­noase, formează profilul societal ideal pen­tru noua generație de război a Mos­covei. Este o formă de conflict care pros­peră pe fondul slăbiciunii și al eșuării gu­vernării locale, al delegitimizării statului și se hrănește din clivajele fundamentale existente într-o societate.

Intrăm, într-un fel, după cum ne arată ce se întâmplă în Ucraina, dar și ten­dințele din Africa de Nord sau Orientul Mijlociu, în era „con­flictelor societale per­sistente“ unde „sta­bilitatea este doar temporară fără buna guvernare“ (Mi­chael T. Flynn).

Dosar realizat de OCTAVIAN MANEA şi LIVIU TATU