Noua direcţie a UE propusă de Barroso, confruntată deja cu obstacole serioase

Proiectul foarte ambiţios al unei „uniuni economice profunde şi reale, bazată pe o uniune politică“, proiect menit să consolideze UE, lansat de preşedintele Comisiei Europene (CE), José Manuel Barroso şi detaliat de documente ale CE, s-a izbit deja de obstacole serioase, constituite din divergenţe de opinii care separă Parisul şi Berlinul, ca şi din reticenţa Suediei, ţară ce afirmă că şi alte state europene au reţineri faţă de anumite elemente ale planurilor de reformă propuse de Barroso.

La 12 septembrie a.c., preşedintele Co­mi­siei Europene, José Manuel Durão Ba­r­ro­so, a prezentat la Strasbourg, în cadrul se­siunii plenare a Parlamentului European, un text intitulat Discurs pri­vind starea Uniunii în 2012. Acesta conţine atât o in­teresantă evaluare a re­zul­tatelor pozitive şi a ne­îm­pli­nirilor UE, cât şi un extrem de ambiţios proiect politic privind viitorul Uniunii. În condiţiile în care UE „con­tinuă să fie în criză“, cu pre­cizarea că „este vorba nu numai de o criză fi­nan­ciară şi economică şi de o criză socială, ci şi de o criză politică, o criză de în­credere“, Barroso afirmă că „Europa are ne­voie de o nouă direcţie“. Aceasta în­seam­nă, între altele, „că nu mai trebuie să încercăm să răspundem întrebărilor din viitor cu ajutorul instrumentelor din trecut“. În esenţă, afirmă preşedintele CE, actuala situaţie globală „necesită o mai ma­re unitate la nivel european“, iar „o mai mare unitate necesită o mai mare in­tegrare“, după cum „o mai mare in­te­grare necesită mai multă democraţie la nivel european“.

Dată fiind situaţia dificilă, în care „este mo­mentul să se pu­nă capăt răspunsurilor frag­mentate şi soluţiilor de com­promis“, Barroso propune „un pact decisiv“, care „va stabiliza uniunea economică şi monetară, va stimula creş­terea economică“. Mai concret, pre­şe­dintele CE propune „realizarea unei uni­uni economice profunde şi reale, bazate pe o uniune politică“. Aceasta înseamnă obligaţia de a realiza numeroase obiective foarte clare: „să desăvârşim piaţa uni­că“; „să fim mai ambiţioşi în privinţa educaţiei, cercetării, inovaţiei şi şti­in­ţei“; „să ne utilizăm mai eficient re­sursele“; „să întărim coeziunea socială“; „să creăm o uniune bancară şi o uniune fiscală, precum şi mecanismele ins­ti­tu­ţionale şi politice aferente acestora“, ca şi „un mecanism de supraveghere unic european“, mecanism care „reprezintă piatra de temelie a uniunii bancare“. În cadrul respectivului mecanism „este vor­ba de o supraveghere pentru toate băn­cile din zona euro“, iar „Banca Centrală Europeană va avea un rol central“. În ceea ce priveşte uniunea politică la nivel eu­ropean, Barroso a afirmat că „va trebui să evoluăm către o federaţie de state na­ţionale. Avem nevoie de o astfel de fe­deraţie. Acesta este orizontul nostru po­litic“. El a vorbit şi despre faptul că „nu putem continua să încercăm să depăşim problemele europene numai cu soluţii naţionale“, cât şi despre faptul că obi­ec­tivul întăririi cooperării între Parlamentul European şi parlamentele naţionale nu poa­te fi realizat „fără consolidarea par­tidelor politice europene“. Barroso a mai precizat şi că „un mod important de a aprofunda dezbaterea politică pane­uro­peană ar fi ca partidele politice europene să îşi prezinte“, fiecare, câte „un can­di­dat la funcţia de preşedinte al Comisiei la alegerile pentru Par­la­mentul European“, care ur­­mează să aibă loc în 2014.

Tot la 12 septembrie, Co­misia Europeană dădea publicităţii un document consistent, intitulat Co­municare a Comisiei că­tre Parlamentul European şi Consiliu. Foaie de par­curs către o uniune ban­cară. Textul în cauză sublinia că măsurile adoptate până acum „nu sunt suficiente pentru a reacţiona eficient în faţa ame­ninţărilor la adresa stabilităţii fi­nan­ciare“ şi, că, tocmai de aceea, „Comisia a solicitat crearea unei uniuni bancare pentru a construi o bază mai solidă pen­tru sectorul bancar şi pentru a rein­sta­ura încrederea în moneda euro, totul ca parte a unei viziuni pe termen lung asu­pra integrării economice şi bugetare. Transferul supravegherii bancare la ni­vel european este un element esenţial al acestui proces“.

Ideea adâncirii şi completării profunde a integrării europene nu este deloc una no­uă. La sfârşitul lui iunie a.c, de exemplu, Viviane Reding publica, în calitatea sa de vicepreşedinte al Comisiei Europene, o scrisoare deschisă în care afirma că: „des­tinaţia noastră în anii ce vin este clară: dacă vrem să menţinem şi să întărim po­ziţia Europei în lume, trebuie să trans­formăm Uniunea Economică şi Monetară într-o puternică Federaţie Politică Eu­ropeană“, relatează The Register, su­bli­niind că proiectul lui Reding îndemna ex­plicit la o imitare deliberată a modelului constituit de structurile federale din Sta­tele Unite ale Americii.

Planurile privind un plus sem­nificativ de integrare şi unitate în cadrul UE au generat deja re­acţii diverse, adesea intens con­tradictorii. La doar două zile du­pă cel mai recent discurs al lui Barroso, Reuters relata, la 14 septembrie, că, în ca­drul reuniunii din Cipru a miniştrilor de Finanţe ai ţărilor din UE, punctele de ve­dere ale Germaniei şi Franţei s-au aflat în coliziune directă. În timp ce Pierre Mos­covici, ministrul de Finanţe de la Paris, a afirmat că „putem şi trebuie să avansăm rapid“, precum şi că „nu trebuie să pier­dem timp în rezolvarea crizei din zona euro“, Wolfgang Schäuble, omologul său ger­man, afirma că un ritm prea rapid al reformelor propuse de Comisie generează o anumită îngrijorare, fiindcă „ar putea genera aşteptări… pe care nu le poţi adu­ce la îndeplinire“. Demnitarul german a sugerat şi că data de 1 ianuarie 2013 ca moment din care să înceapă aplicarea me­canismului prin care Banca Centrală Eu­ropeană ar urma să supervizeze ac­ti­vi­tatea a peste 6.000 de bănci din ţările zo­nei euro este una prea timpurie. Întrebat de presă dacă susţine opinia lui Schäuble, Moscovici a replicat, sec: „Nu!“. Dar nu doar diferenţele de opinii care separă Fran­ţa şi Germania generează serioase semne de întrebare legate de perspectivele uni­unii bancare la nivel european. Suedia es­te, şi ea, extrem de sceptică. Tot cu ocazia re­uniunii din Cipru a miniştrilor de Fi­nanţe din ţările UE, relatează Reuters, An­ders Borg, ministrul de resort de la Stoc­k­holm, a declarat că, atâta vreme cât ţara sa nu face parte din uniunea bancară, Suedia nu poate accepta controlul Băncii Centrale Europene; şi aceasta fiindcă, spu­nea Borg, „nu avem drept de vot“. Dem­nitarul suedez sublinia astfel, într-o ma­nieră pe care o considerăm a fi justificată, că nu pot exista îndatoriri şi obligaţii care să nu fie complementare dreptului de a par­ticipa la procesul de luare a deciziilor. De asemenea, Borg a declarat: „con­tri­bu­abilii noştri ar trebui să nu fie afectaţi de problemele băncilor din alte state“. Re­ferindu-se la momentul în care me­ca­nis­mul de supraveghere ce urmează să ofere puteri sporite BCE ar trebui să intre în funcţiune, Borg a afirmat că ar fi „ne­rea­list şi nepotrivit“ ca astfel de măsuri să fie aplicate încă de la începutul lui 2013. Demnitarul suedez a afirmat şi că există „mai multe ţări îngrijorate“ din rândul statelor ce fac parte din zona euro, pre­cum şi că sunt „puţine ţările din afara zonei euro care cred că e o soluţie echi­librată“.

Dacă astfel de divergenţe vor con­tinua să existe, pare lim­pede, chiar şi pentru cei care nu sunt contaminaţi de porniri eurosceptice (care par a fi tot mai la modă), că există şanse mari ca pla­nul ambiţios propus de Barroso să nau­fragieze. Menţionăm aici şi faptul că nu doar eşecul complet al uniunii bancare, ci şi o amânare notabilă a sa, sau a oricărei alte componente a planului de reforme pro­pus de Barroso ar putea genera con­se­cinţe complet nefavorabile UE, dintr-un motiv foarte simplu: statele din restul lu­mii n-au niciun motiv să aştepte, ca nişte docili pacienţi anesteziaţi, momentul în care Europa îşi va rezolva cumva spi­noa­sele disensiuni interne. Dimpotrivă, orice eşec al politicilor menite să consolideze şi să revigoreze rapid proiectul european, ca şi orice încetinire a ritmului reformelor necesare pentru a genera o Uniune mai pu­ternică pe arena globală vor oferi nu­meroase ferestre de oportunitate altor ac­tori ai scenei internaţionale. Şi, să nu uităm, vorbim aici despre state şi or­ga­ni­zaţii regionale, care, în realitate, sunt com­petitori (sau rivali, ca să formulăm mai simplu) redutabili ai Uniunii Europene.

* Florin Diaconu este conferenţiar la FSPUB şi cercetător la IDR.