Pe aceeași temă
Dincolo de (geo)politică sunt oameni. Nu doar corpuri, ci şi suflete...
19 Decembrie 2010. O seară de duminică la Minsk. Alexander Lukaşenko îşi savurează victoria. Tocmai a fost reales pentru a patra oară consecutiv preşedinte al republicii Belarus. Se anunţă că ar fi totalizat 80% din voturi. Dar Minskul fierbe. În centrul oraşului, mii de oameni protestează denunţând fraudarea alegerilor. Trupele speciale primesc ordin să intervină. De fapt, să strivească orice formă de protest. În numai două ore mulţimea este împrăştiată. Peste 700 de protestatari sunt arestaţi. Sute de persoane sunt bătute cu cruzime. În urmă sunt lăsaţi tineri cu braţele rupte şi capetele sparte. Dar reacţia autorităţilor nu se opreşte aici: 7 dintre cei 9 candidaţi care au îndrăznit să intre în competiţie împotriva lui Lukaşenko sunt săltaţi de poliţie şi închişi. Unul dintre ei, Vladimir Nekliaev, este bătut până când îşi pierde cunoştinţa. Apoi este arestat chiar de pe patul spitalului. De fapt, orice conştiinţă alternativă celei oficiale devine ţintă. Sunt vizaţi jurnaliştii, artiştii apropiaţi opoziţiei, dar şi canalele de socializare virtuală precum Twitter şi Facebook. Câtă dreptate avea Condoleezza Rice să numească Belarusul, în care societatea este pur şi simplu plesnită şi hărţuită fără milă, drept „ultima dictatură a Europei“!
„M-am trezit într-o dubă a poliţiei. Era întuneric total. Eram şase. Ni s-a spus să ne întindem pe podea. S-au spus cuvinte pe care nu le pot cita aici. Cel mai blând cuvânt folosit de poliţişti pentru noi a fost cel de animale. Astfel, animalele zăceau întinse pe podea, în timp ce duba continua să se umple cu oameni, până când s-au făcut 70. Eram ca heringii în conservă“, a povestit Natalia Koliada traumele prin care a trecut, în urmă cu câteva săptămâni. Când este întrebată de media occidentale cum este în Belarus, răspunde sec: „Toate articolele Declaraţiei Universale a Drepturilor Omului sunt violate în Belarus“. Deşi probabil necunoscută în România, povestea Nataliei este uimitoare. De 6 ani numele ei face furori pe scenele teatrelor din Londra, Washington, New York, Chicago, Sydney. De fapt, într-un fel, când pronunţi numele ei, spui instantaneu Vaclav Havel, Tom Stoppard, Harold Pinter, dar şi Steven Spielberg, Michael Douglas, Jude Law, Mick Jagger.
Totul a început în martie 2005, când Natalia Koliada, împreună cu soţul său Nikolai Khalezin, au pus pe picioare o companie clandestină de teatru - Belarus Free Theater. De atunci, spectacolele lor sunt o formă de rezistenţă împotriva dictaturii. O rezistenţă nonviolentă. Prin artă. Când joacă în Minsk, o fac în condiţii imposibile şi întotdeauna underground: în pivniţe, în apartamente, de multe ori chiar în pădure. Publicul e anunţat în ultima clipă prin e-mail sau SMS. Spectacolul este total. Cu stări întotdeauna limită. Abisale. Se dă totul. Se joacă de parcă ar fi ultimul spectacol. La propriu. Niciunul dintre actori nu ştie ce îl aşteaptă după. Sau măcar dacă vor termina reprezentaţia. Pentru publicul său, Teatrul Liber este o formă de terapie, de educaţie, un polis alternativ în care se descoperă şi se trăieşte ceea ce Havel numea odată „viaţa în adevăr“: „Autorităţilor li se face teamă când oamenii încep să gândească - piesele noastre îi fac pe oameni să gândească“, spune Natalia. De fapt „viaţa în adevăr“ este cadoul lor către public. Ei nu joacă pentru bani. Ci pentru a transmite publicului o „viaţă în adevăr“: „Adevăr şi minciună. Dacă eşti artist, te poţi juca cu aceste două cuvinte. Dar dacă eşti cetăţean, acest lucru nu este posibil. Trebuie să înţelegi, să distingi ce este adevărat şi ce este fals“. Repertoriul underground demască, este revelator, expune minciuna existenţei oficiale, înţelegând că regimul rămâne puternic atâta timp cât oamenii continuă să trăiască în ignoranţă, să creadă că ceea ce li se serveşte „nu e tortură, ci pizza“.
Unul dintre cele mai consumate spectacole ale Teatrului Liber este Being Harold Pinter. Atunci când joacă în afara Belarusului, pe scenele Vestului, audienţa lor devine conştiinţa lumii, iar miza este sensibilizarea ei. Teatrul devine un filtru, un mijloc de a conecta Occidentul la suferinţa cotidiană din Belarusul condus de echivalentul unui Robert Mugabe european. Spectacolul este un colaj cu replici din opera dramaturgului britanic şi declaraţii şocante aparţinând prizonierilor politici din Belarus. Imaginile sunt de cele mai multe ori de o violenţă extremă. Tortura interogatoriilor este omniprezentă. Teroarea este permanentă. Totul este zugrăvit doar în flashuri de alb, negru şi culoarea sângelui. Efectul este tectonic. Senzaţia, când citeşti cronicile de teatru, este aceea a unui spectator care tocmai a asistat „live“ la o execuţie pe scaunul electric. „Ficţiunea literară - dialogul pintoresc, o derivată a teatrului absurdului apăsat de pauze şi personaje obligate la o existenţă diminuată şi controlată, e folosit ca un suport ascuns pentru vocile celor care au plătit pentru îndrăzneala de a se considera oameni liberi şi să critice regimul lor politic. Reţeta spectacolului, care combină literatura cu strigătele de ajutor ale unor oameni adevăraţi, e un alt mod de a spune adevărul la umbra unui clasic, folosind cuvintele acestuia pentru a relata abuzurile de azi, folosind literatura care se termină insesizabil în replici despre Belarus şi cei ce-l conduc“, ne spune criticul Ioana Moldovan. Nelipsite sunt şi statisticile care-i dau occidentalului recent măsura abuzurilor din fosta republică sovietică. Pur şi simplu numerele, jucate prin gesturile actorilor, invadează scena şi se înfig în mintea spectatorului: Belarusul ocupă locul 186 din 195 în clasamentul libertăţii presei; 64.730 de avorturi au avut loc anul trecut; în medie sunt cam 80 de avorturi la 100 de naşteri; 882 de sinucideri s-au înregistrat printre oameni trecuţi de 60 de ani, în 2007; unul din patru bieloruşi suferă de boli mintale; populaţia actuală este de 9,73 milioane de locuitori; până în 2050, populaţia va scădea cu 28,2%; 70% dintre tinerii cu vârste de 17 şi 18 ani suferă de boli cronice; peste 40% din populaţia adultă, 70% dintre tineri şi 85% dintre studenţi vor să plece; între 1.000 şi 1.200 de oameni dispar în fiecare an.
Pe scurt, cam acesta este Belarusul lui Lukaşenko. //
* * *
„Generaţia Jeans“
Un alt spectacol metaforă. O critică a absurdităţilor unui regim care consfinţise că rockul şi jeanşii sunt un semn de rebeliune. Monologul este o poveste personală despre muzica rock, libertate şi blugii pe care orice tânăr îi dorea şi care, odată îmbrăcaţi, purtau pecetea unei lumi normale, libere. A purta blugi devine o formă de protest. Lukaşenko nu poartă blugi. „Doream să ştim totul despre Mick Jagger şi nimic despre Partidul Comunist“, iată statementul unei generaţii.
Ieri & azi
Kirk Douglas, Isaac Asimov, Harrison Ford, Shimon Peres s-au născut în Belarus sau au origini bieloruse. „Sunt american pentru că familia tatălui meu a venit aici din Belarus, pentru o viaţă nouă, în tărâmul libertăţii. Trebuie să folosim această libertate pentru a-i susţine pe cei cărora le este negat dreptul la alegeri libere şi corecte. Teatrul Liber Belarus este un simbol al protestului paşnic pentru a aduce justiţia şi democraţia în ţara strămoşilor mei.“ (Michael Douglas)
* * *
Limitele Europei
Pe acest fundal, Europa a început să reacţioneze. La început cu timiditate, apoi cu tot mai multă vigoare. Primul stat care a decis să adopte măsuri punitive la adresa oficialilor de la Minsk a fost Polonia. Şeful diplomaţiei de la Varşovia, Radoslaw Sikorski, a avertizat că Polonia va refuza intrarea pe teritoriul său a oficialilor responsabili pentru recentul val de represiune împotriva opoziţiei din Belarus. În acelaşi timp, Varşovia a anunţat investiţii masive în societatea civilă din ţara vecină. Pentru 2011, se intenţionează dublarea asistenţei financiare acordate organizaţiilor nonguvernamentale din Belarus – aproximativ 13 milioane de euro. Totodată, Varşovia a suspendat taxa de viză (echivalentul a 20 de euro) pentru cetăţenii care vor să călătorească în Polonia. „Vrem să îi sprijinim pe vecinii noştrii să-şi consolideze identitatea europeană, ajutându-i să interacţioneze mai frecvent cu cetăţenii UE“, a declarat ministrul Sikorski. În plus, la Varşovia, se va crea un centru de susţinere a opoziţiei din Belarus, universităţile poloneze vor avea locuri speciale pentru studenţii din Belarus care nu îşi pot finaliza studiile din motive politice şi se va extinde aria de acoperire a Belsat TV - o televiziune care emite în bielorusă de pe teritoriul polonez. De altfel, există un interes direct în toate aceste acţiuni, în Belarus fiind o minoritate poloneză de aproximativ 400.000 de oameni.
În ianuarie 2011, şi Parlamentul European a intrat în scenă. Acesta a adoptat o rezoluţie prin care cere instituţiilor comunitare să aplice o serie de sancţiuni economice, mergând chiar până la îngheţarea tuturor ajutoarelor macrofinanciare acordate Belarusului, reaplicarea interdicţiei de viză pentru oficialii de la Minsk, suspendarea participării Belarusului în activităţile Parteneriatului Estic. „A venit timpul să acţionăm“, spunea Catherine Ashton, Înaltul Reprezentant pentru Afaceri Externe al UE, săptămâna trecută. Din păcate însă, levierul Europei este destul de limitat, spre deosebire de cel al Moscovei. De altfel, economia bielorusă se menţine pe linia de plutire datorită „subvenţiilor“ indirecte ale Moscovei. Aceasta din urmă vinde Minskului petrol la preţuri foarte mici, pe care acesta îl transformă în produse petroliere pentru pieţele europene. Profitul rezultat astfel totalizează cam 60% din veniturile bugetului de stat. //
Citeşte şi despre: Belarus, ultima dictatura, Lukasenko, Rusia, teatru liber.
