O Mică Britanie insulară?

Oare intrăm într-o eră în care credibilitatea și capacitatea Marii Britanii de a participa cot la cot într-o operațiune cu SUA intră sub semnul întrebării? Într-o epocă în care Marea Britanie devine „Mica Britanie“?

Pe ultima sută de metri înainte de a se retrage din poziția de șef al Pentagonului, Robert Gates avertiza asupra consecințelor unor tăieri care mergeau prea departe în bugetul defensiv al Statelor Unite. Problema lui nu era legată de contracția necesară pe care Americă trebuia să o sufere după mai bine de un deceniu de război permanent. Dar întreg procesul trebuia ghidat de o strategie, de un diagnostic obiectiv asupra mediului de securitate care să sugereze și eventualele priorități, nu de impulsurile politice și agendele partizane ale momentului, influențate de cele mai multe ori de jurnalele de știri. „Cred că cea mai importantă întrebare de politică publică pe care trebuie să o ridicăm este ce semnal vrem să transmitem sistemului internațional, din perspectiva rolului pe care America îl are în lume? Că ne întoarcem acasă și revenim la paradigma fortress America? Este o întrebare uriașă, la care națiunea trebuie să răspundă: ce fel de rol vreți pentru SUA în lume?“, spunea Gates în 2011, în timpul uneia dintre ultimele sale audieri în fața Congresului. Însă după alegerile britanice din 7 mai, aceasta devine ș întrebarea esențială pentru guvernul lui David Cameron. Deja bilanțul primului mandat spune foarte multe despre viziunea conservatoare asupra rolului Marii Britanii în lume.

În urmă cu cinci ani, conservatorii au inițiat un amplu audit asupra cheltuielilor destinate apărării – Strategic Defence and Security Review (SDSR) – pentru a determina procentul care trebuia tăiat pentru a atinge țintele austerității. Dar dacă inițial se anticipau tăieri de 7%, în realitate acestea au ajuns până la 20%. S-au protejat investițiile în două super-portavioane care urmează să intre în serviciu până la sfârșitul deceniului, deși încă este incert dacă va exista finanțare pentru dotarea lor cu suficiente avioane de generația a cincea. Totodată, s-a decis asigurarea fondurilor necesare pentru modernizarea flotei de submarine purtătoare de rachete nucleare, un element esențial al sistemului de descurajare britanic și, în cele din urmă, al NATO. Se observă, astfel, tendința de a proteja acele capabilități de status care conferă vizibilitate și prestigiu, asociate cu rolul de mare putere navală. În același timp, marea perdantă este armata de uscat, care s-a aflat în prim-planul campaniilor post-9/11 și care a fost redusă cu o cincime, de la 102.000 de oameni la 82.000. Însă lucrurile nu se opresc aici. Restructurarea forțelor de uscat va continua, numărul lor coborând, după estimări, până la 75.000 sau chiar 60.000[1]. Mai mult, dacă se menține parcursul actual, într-un moment în care până și România se va zbate să atingă 2% din PIB pentru apărare, cheltuielile Angliei se vor duce bine de tot sub standardul NATO[2].

După ce bugetul Apărării a fost drastic redus, în 2014 armata britanică mai avea un singur regiment de aproximativ 150 de tancuri.

Tot acest tablou pare să anunțe o perioadă de profundă „abstinență strategică“[3], departe de campaniile continentale prelungite ale deceniului trecut și chiar în contrast fundamental cu ethosul „doctrinei comunității internaționale“, asumat sub Blair spre sfârșitul anilor ’90. Până nu de mult, Londra obișnuia să se afle în prim-planul intervențiilor internaționale (Kosovo, Sierra Leone, Irak, Afganistan, Libia) și chiar să-și asume partea leului. Multe dintre ele nici nu ar fi fost posibile fără participarea sa. Spre exemplu, dispariția variabilei britanice l-a făcut pe Obama să se gândească de două ori înainte de a acționa unilateral împotriva regimului Assad. Acum, Marea Britanie se pregătește pentru un viitor postintervenționist, chiar postexpediționar, dacă ne uităm la tipul de capabilități rămase în portofoliu și care sunt mai degrabă adecvate unui sprijin offshore, decât desfășurării unei campanii continentale propriu-zise.

Sigur, criza economică, precum și costisitoarele operațiuni de stabilizare din Basra și Helmand au pulverizat orice apetit public pentru campaniile prelungite de reconstrucție post-conflict și sunt responsabile pentru predispoziția recentă a Londrei de a sta departe de noi aventuri externe. Pe acest fond, rolul marginal avut în criza ucraineană, deși Londra este unul dintre semnatarii Memorandumului de la Budapesta (1994). Sau în coaliția internațională coagulată împotriva ISIS, unde de abia a participat cu câteva avioane.

Oare intrăm într-o eră în care credibilitatea și capacitatea Marii Britanii de a participa cot la cot într-o operațiune cu SUA intră sub semnul întrebării? Într-o epocă în care Marea Britanie devine „Mica Britanie“[4]? Voci importante din establishmentul militar american par să sugereze acest lucru[5]. Poate Cameron ar trebui să-și amintească cum a început totul, mai ales într-un moment în care fundația Vestului este testată ca niciodată înainte: „îmi mărturisesc speranța și credința că, în zilele ce vor veni, popoarele britanic și american, pentru propria lor siguranță și pentru binele tuturor, vor merge împreună, unul lângă celălalt, în măreție, dreptate și în pace“. Sunt cuvintele lui Churchill, bătute în zidurile Catedralei Naționale din Washington.