O resetare a politicii externe a lui Obama pe final de mandat?

Fără prea mult spațiu de manevră legislativă pe scena internă, Obama va fi obligat să se reorienteze, ca și Bush în 2006, spre politica internațională. Aici se va defini moștenirea sa.

Din punct de vedere tactic, o majoritate re­pu­blicană în Congres, deopotrivă în Camera Re­pre­zentanților, dar și în Senat, anunță în­ce­putul unei gherile parlamentare intense îm­po­triva principalelor inițiative ale Administrației Obama, în special a componentei asis­tențiale interne - Medicare, Medicaid sau a programului de asistență socială. În ace­lași timp, sub leadershipul se­natorului John McCain (fostul contracandidat al lui Obama în prezidențialele din 2008), care va prelua conducerea Co­misiei Serviciilor Armate, es­te de așteptat ca politica de apărare na­țio­nală, precum și multe dintre inițiativele de po­litică externă ale administrației să fie atent eva­luate și dezbătute. McCain este de departe cel mai vocal critic al politicilor articulate de Administrația Obama în crizele recente din Orientul Mijlociu sau din Ucraina.

Pierderea majorității în Congres poate fi in­ter­pretată și ca un vot de neîncredere dat agen­dei sub care Obama a câștigat cel de-al doi­lea mandat, una predominant centrată pe im­perativul de „nation-building acasă“. Fără prea mult spațiu de manevră legislativă pe scena in­ternă, Obama va fi obligat să facă diferența în politica internațională. Este foarte posibil în acest context ca în ultimii doi ani de mandat să vedem un Obama profund dedicat politicii externe, o zonă în care în mod tra­di­țio­nal puterea executivă are mul­te de spus și care poate să con­tureze moștenirea ad­mi­nistrației. Până la un punct, acest lucru ar putea însemna revizuirea multora dintre li­ni­ile directoare care s-au aflat la baza așa-numitului pivot spre Asia și care în esență a însemnat restructurarea costisitoarelor cam­panii desfășurate în Irak și Afganistan și care marcaseră decisiv epoca post-9/11. Sub pre­siunea unui Congres controlat de republicani, este de așteptat să vedem o administrație ca­re a internalizat lecțiile retragerii premature din Irak, fiind chiar pregătită să ofere o altă pers­pectivă Afganistanului de după 2014, când forțele internaționale sunt programate să revină acasă. „O investiție relativ redusă de consilieri americani și putere aeriană poa­te să mențină funcțional un guvern local pentru construirea căruia am cheltuit mii de vieți și miliarde de dolari. A eșua în acest demers în­seamnă să violăm teoria care a stat la baza războiului împotriva Al-Qaeda: să nu îi per­mi­tem să dispună din nou de o bază teritorială. Am încălcat acest principiu în Irak prin re­tra­gerea tuturor forțelor americane și să ne fie rușine dacă repetăm aceeași greșeală în Af­ganistan“, ne-a spus recent John Nagl. În ega­lă măsură, am putea asista și la reenergizarea campaniei administrației împotriva Statului Islamic, prin clarificarea poziției sale față de re­gimul Assad, antrenarea și înarmarea ma­sivă a forțelor moderate ale opoziției siriene, precum și infuzia de forțe speciale americane în comunitățile sunnite dispuse să reziste ji­ha­dului practicat de ISIS. De asemenea, voci in­flu­ente din partea republicanilor presează Ca­sa Albă să sprijine pe scară largă Kievul (even­tual prin livrarea de armament letal) în răz­boiul insidios, de subversiune statală practicat de către Rusia în estul Ucrainei. O ad­mi­nis­trație care în următorii doi ani plusează cu suc­ces pe toate aceste fronturi ar corecta ima­ginea unei Americi în retragere, slăbite, ca­re evită riscurile și care fuge de im­ple­men­tarea propriilor linii-roșii, un comportament care, inevitabil, a trezit pofta de revizionism teritorial a unor giganți geopolitici precum Ru­sia și China. Dar oare va accepta Obama, un președinte predispus mai degrabă unui in­ter­venționism-offshore, angajamente inter­na­țio­nale cu final deschis care extind semnificativ nota de plată a contribuabilului american?

Pe de altă parte, Obama va fi nevoit să gă­sească un echilibru între intervenționismul do­rit de republicani și inițiativele de suflet pen­tru moștenirea sa de politică externă: un acord care să înghețe programul nuclear militar al Ira­nului (o perspectivă destul de nepopulară în rândurile republicanilor, dar și în cercurile decizionale de la Tel Aviv), cuplat cu pre­gă­ti­rea fundației Pentagonului pentru războaiele viitorului. Această din urmă componentă ar fa­ce din Obama un Carter de secol XXI. Și nu ar fi puțin lucru. Dimpotrivă. În definitiv, „Car­ter a pregătit fundația pentru mai toate ini­ția­tivele pe care Ronald Reagan le va asuma în zona apărării“ (în cuvintele lui Robert Gates). Investițiile făcute atunci în tehnologii cheie vor genera o adevărată „revoluție în afacerile mi­litare“, esențială pentru descurajarea so­vie­ticilor și pentru asigurarea supremației mi­li­ta­re americane în lumea de după Războiul Re­ce. Ceva foarte similar se încearcă în aceste zile.

Dar ca și în 2006, când am asistat la de­miterea lui Donald Rumsfeld (după un rezultat electoral apropiat de cel de astăzi, dar de sens opus), am putea vedea schimbări la nivelul echipei de securitate națională. David Ignatius, un influent editorialist al Washington Post, îl indica pe șeful Pentagonului, Chuck Ha­gel (un fost senator republican care s-a opus intervenției în Irak sau campaniei lui David Petraeus din 2007/08), ca fiind o po­si­bilă remaniere. Acesta ar reprezenta și o țintă politică foarte dorită de republicani.