O revoltă anti-statu-quo

Succesul „Revoluţiei Iasomiei“ din Tunisia pare să fi aprins un butoi cu pulbere în lumea arabă. Aproape peste noapte, străzile au fost luate cu asalt de mulţimi furioase (mobilizate prin reţelele de socializare online) şi care cereau nici mai mult, nici mai puţin decât schimbarea statu-quo-ului. De obicei, acesta înseamnă regimuri autocrate de mână forte, sprijinite de armată, lipsite de legitimitate populară şi care se menţin la putere prin frică şi teamă. Rând pe rând, unda de şoc tunisiană a inflamat Algeria, Egiptul, Yemenul, Iordania, până şi Siria. Şi totuşi, nicăieri statu-quo-ul nu se clatină mai profund ca în Egipt.

Anarhia a cuprins Cairo. Au fost devastate muzee, au fost atacate şi incendiate clădiri guvernamentale. Se estimează că numărul victimelor ar fi ajuns la aproape 100 de persoane ucise şi mii de răniţi. Protestele care au cuprins Cairo şi celelalte oraşe egiptene durează de mai bine de o săptămână. Speriat, Mubarak şi-a concediat guvernul şi l-a numit vicepreşedinte pe Omar Suleiman, şeful serviciilor secrete egiptene şi mâna sa dreaptă. Semnalul dat de Mubarak nu a fost pe placul maselor, gestul fiind perceput doar ca o simplă mişcare de conservare şi cosmetizare a „vechiului regim“. Între timp, opoziţia, inclusiv temuta Frăţie Musulmană, pare să se solidarizeze în spatele lui Mohamad El Baradei (laureat al Premiului Nobel pentru Pace), revenit de curând în Egipt şi primit ca un salvator de către mase. Mesajul său este clar şi nu se negociază: „Mubarak trebuie să plece“.

Ca alternativă, el propune un guvern de uniune naţională, care să îi includă chiar şi pe islamişti. Este oare sfârşitul domniei „faraonului“? Pentru unii observatori, evenimentele din Egipt au o simbolistică similară prăbuşirii Zidului Berlinului: „Bariera psihologică a fricii care a permis dictatorilor din Orientul Mijlociu subjugarea propriilor popoare s-a prăbuşit. Este începutul sfârşitului pentru mulţi dintre aceştia. Să nu uităm că Egiptul este cel mai populat stat arab. Este poarta lumii arabe. Ce se întâmplă în Cairo are toate şansele să se răspândească peste tot în regiune. Este esenţialmente o revoltă pentru pâine şi unt, pentru libertate. Nici SUA şi nici Israelul nu sunt ţinta protestelor. Nu sunt arse drapelele Americii şi nu se instigă la aruncarea Israelului în mare. Semnificaţia revoluţiei arabe este internă“, crede Fawaz Gerges, profesor la LSE.