O schimbare de stil şi substanţă

„Provocarea, indiferent cine câştigă alegerile în Statele Unite, este una fundamentală: restaurarea încrederii în America. Iar pentru asta avem nevoie de o schimbare de stil şi substanţă“, spunea Ivo Daalder (actualul ambasador al administraţiei Obama la NATO), în mai 2008. Este exact ce şi-a propus discursul preşedintelui Barack Obama, susţinut la sfârşitul săptămânii trecute la Universitatea din Cairo, semnalând începutul unei campanii de schimbare a imaginii şi obiectivelor Americii în Orientul Mijlociu, dar şi o resetare, un nou început al relaţiilor dintre Washington şi lumea musulmană.

Pe fond, discursul său semnalează totodată şi o ruptură majoră cu politicile tradiţionale ale administraţiei George W. Bush, fie că ne raportăm la Irak sau la Iran. Retroactiv, Irakul este considerat ca fiind „un război opţional“, fiind în permanent contrast cu Afganistanul, prezentat ca un război legitim şi în acelaşi timp necesar. La nivel simbolic, mesajul transmis este acela că, pentru administraţia Obama, miza autentică nu este democratizarea prin forţă a Orientului Mijlociu sau crearea unei balanţe a puterii în favoarea libertăţii (vechea reţetă neoconservatoare), ci lupta împotriva „extremismului violent“ întruchipat de talibani şi Al-Qaeda. Ca şi în Pakistan, ţinta acestei campanii de PR este mobilizarea segmentelor moderate ale societăţii arabe împotriva forţelor extremismului violent.

E o luptă pentru „cucerirea“ sufletului arabilor. În plus, întregul discurs a fost extrem de atent construit pentru a evita o asociere a Islamului cu industria terorismului internaţional: „America nu se află în război cu Islamul, ci cu forţele extremismului violent. Islamul nu este parte a problemei, ci o componentă importantă în promovarea păcii“. Este evidentă renunţarea la întreaga simbolistică a „războiului împotriva terorii“, o marcă specifică administraţiei Bush, sau la tendinţa de a utiliza instinctiv puterea Americii pentru reconfigurarea Orientului Mijlociu: „Sper ca înţelepciunea noastră să crească odată cu puterea noastră şi că vom învăţa că, cu cât ne vom folosi mai puţin puterea, cu atât mai bine o să fie“, spunea Obama citând cuvintele lui Thomas Jefferson. Aproape o garanţie în alb că războiul preventiv (o opţiune naturală în logica „doctrinei Bush“) iese din discuţie.

Semnificativă este poziţionarea Washingtonului faţă de ambiţiile nucleare ale Iranului, o temă extrem de sensibilă pentru Israel, dar şi pentru opinia publică arabă. Iranul nu mai este portretizat în nuanţele apocaliptice obişnuite, ca un regim eminamente rău, ca o putere revizionistă cu ambiţii hegemonice care ameninţă statu-quo-ul teritorial regional. Instabilitatea din Orientul Mijlociu nu mai este prezentată ca fiind un produs „made in Iran“ exportat printr-o serie de „filiale“ ale sale precum Hamas, Jihadul Islamic sau Hezbollah. Toate aceste semnale de diplomaţie publică arată disponibilitatea Washingtonului de a negocia cu Teheranul, perceput ca un actor raţional conştient de implicaţiile acţiunilor sale. Acesta din urmă este avertizat să nu treacă pragul nuclear, care ar putea declanşa o cursă regională a înarmărilor nucleare cu consecinţe imposibil de controlat.

Deşi sunt teme foarte importante pentru elitele politice din lumea arabă, Iranul şi Irakul contează mai puţin în imaginarul străzilor arabe. Obama a înţeles că adevărata sursă a resentimentului şi a frustrării în regiune este injustiţia şi absenţa păcii în teritoriile palestiniene. De aceea, cea mai importantă parte a discursului de la Cairo a fost dedicată conflictului palestiniano-israelian, context în care şi-a propus să reafirme imaginea unui mediator onest şi echidistant al păcii. Preşedintele Obama a recunoscut răspicat că situaţia poporului palestinian este intolerabilă şi că America va sprijini ferm aspiraţiile legitime ale acestuia pentru un stat propriu.

Totodată, a cerut părţii palestiniene să renunţe la violenţă, chemând Hamasul (o organizaţie considerată până nu demult teroristă) să devină un actor politic responsabil, care recunoaşte dreptul la existenţă al Israelului. Noutatea absolută a discursului provine din faptul că, în inima lumii arabe, preşedintele Statelor Unite a somat Israelul să îngheţe extinderea coloniilor israeliene în teritoriile palestiniene, considerate explicit ca fiind un obstacol în calea păcii.

Dar va reuşi oare administraţia Obama să treacă de la cuvinte la fapte? John Hulsman, expert în probleme de relaţii internaţionale, consideră că, fără îndoială, discursul de la Cairo a reuşit să consolideze prestigiul internaţional al Americii. „Dar oare putem să vorbim despre un punct de cotitură în diplomaţie? Se vor schimba prejudecăţile maselor arabe faţă de SUA sau vor accepta existenţa Israelului? Va începe Israelul să accepte concesii pentru continuarea procesului de pace doar pentru că Obama a ţinut un discurs drăguţ? Motivul pentru care discursul lui Reagan a avut atâta rezonanţă a fost acela că ceea ce a spus că se va întâmpla s-a întâmplat. Zidul a fost dărâmat.

În politica externă trebuie să asumi decizii. Şi cu fiecare alegere pe care o faci, câţiva oameni vor fi alienaţi.

Nu l-am văzut pe Obama alienând pe nimeni pentru a face ceva. Gândiţi-vă la oamenii din istorie care au avut succes: Lincoln, Roosevelt... Trebuie să-ţi faci duşmani ca să poţi să îţi susţii politicile, iar acesta este punctul de răscruce critic pe care Obama îl cunoaşte în prezent.“ //

Obama versus Netanyahu

Discursul de la Cairo susţinut la 4 iunie de preşedintele Obama nu poate fi înţeles fără a extinde cadrul de referinţă, pentru a include şi vizita oficială întreprinsă în capitala americană de primul ministru al Israelului, Benjamin Netanyahu, la 18 mai.

Analizate împreună, evenimentele reflectă priorităţi de politică externă complet diferite la nivelul celor două state. Premierul Netanyahu i-a împărtăşit preşedintelui Obama viziunea sa, conform căreia orice progres real în cazul conflictului arabo-israelian este condiţionat mai întâi de capacitatea comunităţii internaţionale de a opri programul nuclear iranian. În viziunea Israelului, Iranul reprezintă, pe fondul controlului exercitat asupra Hezbollahului şi Hamasului, cel mai important impediment în calea păcii.

Dimpotrivă, Statele Unite, continuând într-o anumită măsură demersurile iniţiate de administraţia Bush la Conferinţa de la Annapolis din noiembrie 2007, consideră că orice efort regional de stăvilire a programului nuclear iranian nu putea fi gândit în absenţa unei coaliţii a statelor arabe moderate reunind Egiptul, Arabia Saudită, Iordania şi statele din Golf. Însă condiţia formalizării acestei coaliţii depindea exclusiv de potenţialul Washingtonului de a determina Tel Avivul să adopte măsuri concrete de deblocare a procesului de pace din Orientul Mijlociu.

În acest context survine cererea americană adresată Israelului în vederea îngheţării extinderii aşezărilor coloniştilor evrei din teritoriile palestiniene. Înaintea discursului de la Cairo, la 27 mai, şi Hillary Clinton a cerut, în plină conferinţă de presă cu ministrul de Externe al Egiptului, Ahmed Ali Aboul Gheit, stoparea tuturor activităţilor de extindere a aşezărilor evreieşti din teritoriile palestiniene.

Totuşi, capitalul de presiune pe care Washingtonul îl poate exercita astăzi asupra Tel Avivului este destul de limitat, în parte datorită fragilităţii coaliţiei guvernamentale conduse de premierul Netanyahu (formate din partidele Likud, Yisrael Beitaynu, Labor, Shas şi Habayit Hayehudi) şi pentru care subiectul coloniilor este unul tabu. În aceste condiţii, este foarte puţin probabil ca actualul cabinet israelian să rişte adoptarea unor politici controversate, cu riscul destrămării coaliţiei guvernamentale.

În plus, premierul Netanyahu, deşi nu respinge în mod formal ideea creării unui stat palestinian, totuşi este un susţinător declarat al extinderii aşezărilor coloniştilor în teritoriile palestiniene. În timpul campaniei din luna februarie, Netanyahu chiar a candidat pe o platformă care proteja drepturile coloniştilor. Din 1993, momentul lansării procesului de pace, acestea s-au dezvoltat permanent. La acel moment, în Gaza şi Cisiordania se aflau 116.000 de israelieni, pentru ca în 2000 să ajungă la 198.000. Astăzi, în Cisiordania sunt aproape 300.000 de colonişti evrei.

Pe de altă parte, îndemnul lui Obama, adresat Hamasului, de a renunţa la violenţă şi de a recunoaşte dreptul de a exista al Israelului este încă şi mai problematic. Acesta semnifică disponibilitatea americanilor de a negocia cu Hamasul. Pentru cel puţin o parte a cabinetului israelian actual, acest lucru este de negândit. Semnificativ este exemplul ministrului de Externe al Israelului, Avigdor Lieberman, care, în martie 2009, pleda pentru scoaterea în afara legii a acelor partide şi lideri politici israelieni care sprijină în vreun fel Hamasul. //

Cuvinte cheie: obama nato palestina cairo sua talibani conflict