O Uniune Europeană disfuncțională în criza din Crimeea

Se poate opune UE cu succes agresivității Rusiei în spațiul ex-sovietic sau se va limita la susținerea rezervată a guvernului de la Kiev, pentru a nu perturba statutul de zonă tampon a Ucrainei din ultimii 20 ani?

Două evenimente sunt cruciale pentru a analiza și a explica poziția UE față de si­tu­ația determinată de ocuparea de către ar­mata Federației Ruse a Peninsulei Cri­me­ea: deciziile adoptate la Consiliul Eu­ro­pean de la 6 martie 2014 și Summit-ul Gru­pului de la Vișegrad din 4 martie 2014.

O lectură rapidă a De­cla­rației Comune a șefilor de state și de guverne, re­zul­tată în urma Consiliului Eu­ropean de la 6 mar­tie, arată că doar un singur pa­ragraf al do­cumentului con­­ține referiri concrete la mo­dul în care UE intenționează să amendeze com­por­ta­men­tul Rusiei - prin sancțiuni politice, care nu afectează în mod decisiv interesele Kre­m­linului în relațiile cu Bru­xellesul: „sus­pen­darea negocierilor bi­la­terale cu Federația Rusă în privința vi­ze­lor de călătorie pen­tru cetățenii ruși pe teritoriul UE și spri­jinul pentru decizia statelor UE membre ale G8 de a suspenda participarea la pre­gătirile pentru or­ga­ni­zarea summit-ului or­ganizației“. În sub­sidiar, textul do­cu­men­­tului a menționat posibilitatea adop­tării unor sancțiuni su­plimentare, precum restricții de călătorie, înghețarea con­tu­ri­lor rusești în spațiul UE și anularea Sum­mit-ului UE-Rusia, dacă Kievul și Mos­cova nu vor demara ne­go­cieri care să pro­ducă efecte într-o pe­ri­oadă de timp „li­mi­tată“. Toate acestea ara­tă o Uniune care răspunde cu o re­to­rică critică și mijloace soft power unei Ru­sii care și-a trimis armata la război pentru că guvernul și cea mai mare parte a po­pu­lației Ucrainei susțin integrarea eu­ro­peană. Sancțiunile im­puse de UE pot avea ca efect doar izolarea in­ter­na­țională a Ru­si­ei pe termen limitat, maximum câțiva ani, preț pe care liderii de la Kremlin sunt dispuși să-l plă­teas­că pentru a-și crește popularitatea prin­tre naționaliștii de acasă și pentru a consolida mitul puterii in­ter­na­ționale a Rusiei. În acest context, apare în­tre­barea firească: de ce deciziile adoptate la Con­si­liul European nu au fost un răs­puns hard power de tipul sancțiuni eco­nomice dure pentru Moscova? Pentru că:

1) UE este disfuncțională și nu doar Ber­li­nul este principala problemă. Orice expert ar fi indicat la o primă observație doar rea­lismul nemților, care încearcă să profite la maximum de relațiile economice pri­vi­le­giate cu Moscova. Explicația este valabilă pâ­nă la un punct, dar nu e suficientă pen­tru a înțelege un fenomen mai profund - di­vizarea Europei nu doar în clasica in­ter­pretare a sferelor de influență UE-Rusia, dar și fragmentarea UE în interior, de­ter­minată de percepțiile diferite ale vechilor europeni și ale noilor state membre, pre­cum și de interesele naționale ale acestora. Pentru liderii statelor occidentale, pro­fund preocupați de situația economică a propriilor state, situația din Ucraina este o chestiune secundară a agendei de po­li­tică externă, pentru că, pe de o parte, le oferă un argument pentru a continua abor­darea de non membership în relațiile cu Kievul și pentru că Rusia este un partener economic important. În afară de Ger­ma­nia, principalii opozanți ai sancțiunilor eco­nomice împotriva Rusiei au fost Olan­da și Marea Britanie. Deloc întâmplător, pe pagina dedicată relațiilor bilaterale cu Federația Rusă, Ministerul de Externe de la Londra menționează că: „Rusia este una dintre cele mai importante piețe pen­tru exporturile Marii Britanii, aflată în­tr-un proces de dezvoltare continuu, este una dintre cele mai mari piețe pentru exporturile britanice... Marea Britanie es­te unul dintre cei mai importanți inves­ti­tori pe această piață“.

2) Câteva state din Europa Centrală s-au în­tors la gândirea și dinamica geopolitică din perioada anilor 1990-1991 și au reac­ti­vat Grupul de la Vișegrad (Polonia, Un­ga­ria, Cehia și Slovacia), un format de coo­perare creat la începutul anilor ’90, cu sus­ținerea unanimă a UE, pentru a se spri­jini reciproc în procesul de europenizare (de­mocratizare) și de reorientare către Oc­ci­dent a politicilor externe. Pentru aceste sta­te, interesele economice s-au diluat prin reactivarea vechilor percepții asupra po­li­ticii externe a Moscovei. Membrii est-eu­ro­peni ai Uniunii aflați geografic mai aproape de Ucraina și care au păstrat în mentalul diplomatic, macăr în stare la­tentă, teama de Moscova au perceput no­ua escapadă militară a Kremlinului ca fi­ind o emanație a pretențiilor imperiale ale liderilor de la Moscova. Activismul Gru­pului de la Vișegrad, deși pare că a în­cer­cat să preia afacerile estice ale UE, pe care marile puteri europene încearcă să le oco­lească, arată însă că diviziunea din cadrul UE se accentuează, chiar pe fondul unei crizei în favoarea Rusiei.

ILEANA RACHERU, cercetătoare la Institutul Diplomatic Român