O viziune realist-pesimistă despre viitorul Occidentului

Grecia, Putin, Islamul radical, terorismul şi corectitudinea politică sunt doar câteva dintre ameninţările la adresa Occidentului.

Câteva pericole majore (iertați eu­femis­mul) pândesc azi Europa, Statele Unite ale Americii, Canada și ce-o mai fi din lumea occidentală. Aceste amenințări sunt cu­noscute, dar evoluția lor nu face decât să agraveze situația, accentuând pe­si­mismul celor lucizi și po­litic incorecți privind soar­ta Occidentului. Este vor­ba, printre altele, despre căderea Greciei în mâinile stângii radicale, despre ex­pansionismul criminal al Ru­siei lui Putin (un nou Sta­lin), despre avansul ame­țitor al Islamului radical și terorismul pe care-l clocește în scopul distrugerii ci­vilizației occidentale. Terorismul este ins­pirat și organizat de Statul Islamic din Si­ria și Irak, de Al-Qaida, autorul distrugerii turnurilor gemene din New-York, de Boko Haram și de multe alte grupări teroriste islamice, inclusiv de imami fun­da­men­ta­liști care practică prozelitismul în Oc­ci­dent, totul susținut financiar de state mu­sulmane șiite și sunite, printre care Iranul și Arabia Saudită. Deși dușmani ire­con­ci­liabili, scopul lor este unul și același: dis­trugerea Israelului și a Occidentului, adică a principalelor țări păgâne.

Grecia lui Alexis Tsipras

Grecia a căzut recent în mâinile unui gu­vern de stângă radicală. Partidul Syriza, câș­tigătorul ultimelor alegeri, este foarte aproape de ideologia comunistă, care, ca orice ideologie, este o criză și un pericol la adresa Uniunii Europeane. Câteva con­secințe posibile: agravarea crizei monedei unice, pierderea într-o perioadă de criză economică a banilor împrumutați Greciei (circa 300 de miliarde de euro), o țară in­capabilă să-și plătească datoriile, ieșirea acesteia din Uniune și din zona euro, dar mai ales alianța dintre Grecia și Rusia, de­ja amorsată și privită cu interes și de Ci­pru, altă țară europeană cu care Rusia a semnat deja un tratat de colaborare mi­li­tară. Rusia nu se va jena să-și construiască baze navale și aeriene în aceste țări, spre „liniștea“ UE și a Occi­den­tu­lui.

Rusia lui Vladimir Putin

Putin, un demn urmaș al predecesorilor săi sovietici, lucrează deja la refacerea URSS, apogeul imperiului rus al tuturor timpurilor. Admirația sa nețărmurită pen­tru Stalin și afirmația sa că dispariția URSS a fost cea mai mare tragedie a is­to­riei recente sunt putinisme bine cunos­cu­te, la care trebuie adăugate ura și dis­pre­țul pe care le resimte împotriva țărilor de­mocratice. Cele mai vizibile acțiuni care-i demonstrează intențiille sunt astăzi ane­xarea Crimeei și permanenta susținere lo­gistică, militară și materială a se­pa­ra­tiș­tilor din estul Ucrainei. Aceștia, în ma­jo­ri­tatea lor, sunt veniți din Rusia, împreună cu experți militari, soldați și cu voluntari recrutați la Moscova și în alte orașe ru­sești. Cine mai poate crede că separatișii din Ucraina ar fi avut mijloacele militare și logistice pentru veritabilul război pe ca­re-l duc împotriva Ucrainei, o țară nu tocmai lipsită de im­por­tan­ță? Nu trebuie uitate nici acțiunile expansioniste pre­cedente ale Rusiei, printre care cele din Transnistria, Cecenia și Georgia, țară ca­re în urma războiului cu Rusia a pierdut o bună par­te a populației și o cincime din teritoriul ei. Pot fi ig­norate toate aceste acțiuni expansioniste ale Rusiei atunci când se încearcă o analiză a si­tua­ției în vederea anticipării a ceea ce va pu­tea urma?

Premierul grec Alexis Tsipras şi preşedintele rus Vladimir Putin (Moscova, 8 aprilie 2015)

Boris Nemțov, fost vicepremier al Rusiei sub Boris Elțîn și apoi un ferm contestatar al lui Putin, a fost împușcat mortal de pa­tru ori în spate, în seara de vineri, 27 fe­bruarie, la câțiva pași de Kremlin. Asa­si­nul sau asasinii săi au reușit să fugă într-o mașină albă, potrivit ziarului The Guar­dian. Scoaterea din funcție a camerelor de înregistrare video din zonă, prezența unui vehicol de deszăpezire mascând câmpul vizual al unei camere mai îndepărtate care nu fusese scoasă din uz nu fac decât să arate că asasinii erau niște profesioniști be­neficiind de sprijinul organelor oficiale. Nu pare ciudat nici faptul că unul dintre liderii opoziției ruse, Alexei Navalnîi, a fost arestat, iar 130 de susținători ai săi au fost reținuți de poliție?

Între timp, opoziția a publicat un do­cu­ment la care lucra Nemțov, demonstrând că un număr mare de militari ruși au mu­rit pe frontul est-ucrainean. Mai multe or­gane de presă afirmă că acest document a fost cauza morții lui Nemțov. Acesta este, deo­camdată, ultima victimă din lista duș­manilor și criticilor regimului Putin, asa­sinați în Rusia sau în străinătate. De altfel, el a declarat că se temea să fie ucis de Putin. Lista predecesorilor săi este lungă. Printre ei, Anna Politkovskaia, jurnalistă, Alexandr Litvinenko, agent FSB refugiat în Marea Britanie, Mihail Beketov, jur­na­list, Stanislav Markelov, Natalia Est­e­mi­ro­va. Moartea în Marea Britanie a lui Boris Berezovski, politician și om de afaceri rus, a rămas până azi neelucidată. Firește că autoritățile de la Kremlin neagă cu ve­he­mență orice legătură a lor cu aceste cri­me, tot așa cum au negat implicarea lor mi­litară în estul Ucrainei. În presa rusă s-a mai putut citi că nu este exclus ca evreul Nemțov să fi fost ucis de islamiști, de se­paratiștii ucraineni ori chiar de opozanții ruși pentru a zdruncina popularitatea lui Putin. Este greu de crezut că Boris Nem­țov va rămâne ultimul de pe această listă, care, pe lângă aceste nume bine cu­nos­cute, mai cuprinde peste 100 de jurnaliști ruși lipsiți de notorietate. „Nu avem nicio legătură cu moartea lui Nemțov, el ne­fiind un pericol electoral pentru Vladimir Putin“, a afirmat un oficial rus. Ciudată frază. Cum ar fi sunat ea dacă Nemțov ar fi fost un pericol politic pentru Putin?

Transformarea în pașalâcuri muscălești a fostelor țări care au aparținut Uniunii So­vietice sau chiar anexarea lor, ca și re­ve­nirea Rusiei la Gurile Dunării sunt simple etape pe calea refacerii imperiului so­vie­tic, visul președintelui Putin. Des­ta­bi­li­za­rea Uniunii Europene este și ea pe agenda sa. Logodna cu Viktor Orbán, flirtul cu Grecia lui Tzipras și cu Cipru, țară și ea eu­ropeană, rusofilia Cehiei sunt doar în­ce­putul. Putin a mai declarat și că este dis­pus să ofere ajutor tuturor țărilor din UE care au neînțelegeri sau probleme cu Bru­xelles. (Cehia și Slovacia nu au fost de acord cu măsurile economice ale Europei împotriva Rusiei, ca pedeapsă pentru cele ce se întâmplă în Ucraina.) Sunt greu de prevăzut acțiunile concrete ale Rusiei lui Putin, dar disproporția dintre potențialele militare ruse și europene este atât de ma­re, încât ne putem aștepta la orice.

De mulți ani, țările din UE își tot reduc bugetele militare, de unde și frica, de alt­fel justificată, de un conflict militar cu Fe­derația Rusă. Lipsa de fermitate față de Putin nu este departe de cea a Europei fa­ță de Hitler la semnarea Acordului de la München, din 1938, dintre Anglia, Franța, Germania și Italia. Altfel spus, nimic nu mai este imposibil. Cu atât mai mult, cu cât Rusia, din punct de vedere economic, își poate permite orice, prima și in­co­men­surabila sa rezervă financiară fiind re­du­cerea, fără limite, a nivelului de trai al populației.

Europa Islamului

„Într-o bună zi, milioane de oameni vor părăsi emisfera sudică pentru a invada emisfera nordică. Și în mod foarte sigur nu în calitate de amici, pentru că vor voi s-o cucerească. O vor face populând-o cu fiii lor. Burta femeilor noastre ne va ofe­ri victoria.“ Este ce spunea Houari Bou­­médienne, președintele Algeriei, în 1974. De acest adevăr, ca și de multe altele, ni­meni nu era dispus sau capabil să țină sea­ma. Nici azi nu sunt prea mulți.

Cel mai mare dezastru care amenință azi Oc­cidentul și, în primul rând, Europa este islamizarea, un proces în plină des­fă­șu­rare. Musulmanii, cu o creștere de­mo­gra­fică de opt copii pe cuplu, față de cei doi a francezilor și bine sub doi în mai toate țările Uniunii Europene, inclusiv în Ro­mâ­nia, vor constitui peste circa 30 de ani ju­mătate din populația Franței și, nu după mul­tă vreme, vor fi majoritari, inclusiv elec­toral. Azi musulmanii sunt, încă, o mi­no­ritate – numeroasă, activă și cu mari pretenții sociale, materiale și religioase. Pentru ei, faptul că au fost nu invitați, ci primiți cu generozitate într-o țară străină nu are nicio semnificație. Este cunoscută declarația unui imam făcută într-o mos­chee din Lyon, care afirma că „nimeni nu poate interzice musulmanilor din Franța să-și dorească transformarea acesteia într-un califat“, adică într-un stat isl­a­mic. Din păcate, un astfel de atac la adre­sa independenței națiunii franceze, a iden­tității, istoriei și culturii ei este departe de a fi o excepție.

Poliţist francez lângă Marea Moschee din Paris, la două zile după atacul terorist de la Charlie Hebdo (9 ianuarie 2015)

Sigur că mulți dintre musulmanii imigrați sunt relativ bine integrați în societate. Îi res­pectă regulile și trăiesc precum ma­jo­ritatea localnicilor. E greu de crezut însă că, în momentul în care musulmanii vor fi majoritari, această categorie nu se va supune celor care azi îi conduc și care nu peste multă vreme au toate șansele să stă­pânească Franța și celelalte țări europene. Liderii radicalilor islamici se vor impune prin frică, dacă nu prin teroare.

Din păcate, însă, destui dintre musulmanii integrați, foarte probabil tot prin con­strân­gere, sunt obedienți liderilor în acțiunea lor de a-i obliga pe băștinași să accepte cât mai mult din modul lor de viață. E vor­ba de burka, voalul integral purtat de fe­mei, pentru musulmani obligatoriu din punct de vedere religios, în ciuda unei legi fran­ceze care-l interzice, de hrana ha­lal (mâncare preparată din carne obținută prin sacrificarea animalelor prin metode de o mare cruzime), de cele cinci ru­gă­ciuni zilnice, făcute nu o dată în spații pu­blice, renunțarea la alcool și la carnea de porc, de mixitate în școli, piscine, plăji, săli de sport ș.a.m.d. Toate aceste obligații religioase sunt realități din ce în ce mai prezente în societatea franceză, laică prin definiție, dar, în realitate, laicitatea pri­vește mai mult creștinismul. Atât de trâm­bițată în Franța, aceasta îngenunchiază în fața pretențiilor Islamului, susținute și propovăduite de imami veniți din țări islamice radicale, cum ar fi Arabia Saudită și altele, imami pe care autoritățile eu­ropene îi primesc cu brațele deschise, fără cea mai mică idee de a le controla con­vin­gerile și acțiunile. Aceștia activează în moschei și în închisori, reușind să con­ver­tească la religia musulmană mulți con­dam­nați de drept comun, inclusiv creștini. Mulți dintre aceștia fac parte din cei peste 4.000de jihadiști europeni (1.000 doar în Franța), care s-au înrolat în armata Sta­tului Islamic din Siria și Irak.

În Franța sunt azi 3.000 de moschei, iar numărul lor crește continuu. Cei mai mulți bani vin din țările arabe bogate, în­să Franța ajută și ea comunitățile mu­sul­mane, printre altele, cu terenuri vândute la prețuri foarte avantajoase, uneori ofe­ri­te gratuit. Discriminarea pozitivă este prac­ticată în dauna egalității de care tre­buie să beneficieze toți cetățenii. Nu tre­buie uitat nici că în Franța există nu­me­roase familii poligame, care trăiesc mai mult din ajutoare sociale decât din mun­că, ceea ce reprezintă o gravă încălcare a legilor și a principiilor republicane.

Alt exemplu: în Anglia există peste 80 de tribunale islamice independente de justiția britanică. Mai mult, comunitățile mu­sul­mane organizează patrule islamice care in­tervin pe străzile din cartierele cu po­pu­lație musulmană, inclusiv în cazul unor pie­toni, localnici sau nu, creștini sau atei, atunci când nu este respectat felul de a se îmbrăca potrivit legii islamice.

Primii responsabili de aceste derive de la modul de viață tradițional sunt presa, jus­tiția, administrația și partidele politice, de stânga, dar și de dreapta și de centru dreap­ta, grav infectate de corectitudinea po­litică. Una dintre cauzele principale ale acestor încălcări ale intereselor generale ale francezilor și europenilor de baștină este obligația autoimpusă de a repara re­le­le făptuite de colonizare. Se uită că ac­tua­lele generații nu sunt vinovate de greșelile strămoșilor, că, totuși, colonizarea a adus fostelor state colonizate și avantaje, nu nu­mai rele și că trecutul nu poate fi integral judecat potrivit criteriilor actuale. Este ceea ce a dus la deschiderea largă a fron­tierelor care a permis intrarea în Franța (și în Europa) a zeci de milioane de mu­sul­mani, a căror prezență și pretenții îi în­de­părtează pe băștinași de originile lor, de re­ligia lor, de identitatea lor, de civilizația lor. Azi Franța primește legal 200.000 de re­fugiați și bine mult peste 30.000 de ile­gali (des sans papiers), adică persoane fă­ră pașaport ori alte hârtii de identitate, alt­fel spus, persoane neidentificabile. Ei sunt în majoritate musulmani. Asta în ciu­da gravei crize economice, a celor trei mi­lioane și jumătate de șomeri, a crizei imo­biliare etc.

Iată acum un fragment dintr-un text scris de André Malraux în 1956: „Natura unei civilizații este ceea ce se agregă în jurul unei religii. Civilizația noastră este in­ca­pa­bilă să conceapă un templu sau un mor­­mânt. Ea este constrânsă să-și gă­seas­că valoarea ei fundamentală. Dacă nu, se va descompune. Subestimată de ma­­joritatea contemporanilor noștri, aceas­tă dezvoltare a Islamului este comparabilă cu debutul comunismului din timpul lui Lenin“.

Iată și ce spunea generalul De Gaulle, acum 55 de ani, despre excesele imigrației acceptate de clasa politică din Franța: „Es­te foarte bine că există francezi galbeni, negri sau bruni (adică arabi, n.a.). Ei ara­tă că Franța este deschisă tuturor raselor și că are o vocație universală. Dar cu con­­diția ca ei să rămână o mică mino­ri­tate. Altfel, Franța nu va mai fi Franța. Înainte de toate, noi suntem un popor eu­ropean, de rasă albă, de cultură gre­ceas­că și de religie creștină. (...) Îi vedeți pe mu­sulmani? Le-ați văzut turbanele și felul în care se îmbracă? Cei care pro­po­vă­duiesc integrarea au un creier de co­libri, chiar dacă sunt foarte savanți. În­cercați să amestecați uleiul cu oțetul. Scu­turați bine sticla și veți vedea că, du­pă foarte puțină vreme, cele două li­chide sunt din nou separate. Arabii sunt arabi, francezii sunt francezi. Satul meu nu se va mai numi Colombey-les-Deux-Égli­ses, ci Colombey-les-Deux-Mos­quées“ (citatul a fost publicat de Alain Pey­re­fitte).

Esența acestor texte este condiția sine qua non a supraviețuirii civilizației noastre, cea a Occidentului, de departe cea mai dez­­voltată, generoasă și performantă în mai toate domeniile – industrie, tehnică, cul­tură, artă, mod de viață, societate și al­tele. Claude Guéant, om politic francez și fost ministru, a declarat în 2012, în cadrul unui discurs, că „nu toate ci­vi­li­za­țiile au aceeași valoare“. Ceea ce, firește, a pro­dus un tsunami în presa politic co­rectă, majoritar de stânga, ca și în marea parte a clasei politice, și ea mai mult la stânga de­cât la dreapta. A fost aspru cri­ticat, tratat de rasist, insultat și batjocorit. Iată răs­pun­sul d-lui Guéant adresat so­cialiștilor: „Oa­re partidul socialist crede că o civilizație care aservește femeia, bat­jocorește li­ber­tățile individuale și po­litice și care per­mi­te tirania are ace­eași valoare ca a noastră?“. D-l Guéant avea și are drep­tate: baza afirmației sale este că diferența dintre civilizația noastră și celelalte este tocmai cauza care face ca Occidentul să su­porte invazia imigranților.

Corectitudinea politică este sinonimă cu ne­garea realității, o realitate care pune în pericol o civilizație, cea a Occidentului, ca­re, în ciuda defectelor ei, este de departe cea mai benefică pentru oameni, din toate punc­tele de vedere. Soluții de a scăpa de pe­­ricolul care ne paște există. Ele vor tre­bui găsite și aplicate cât de repede. Din pă­cate, timpul necesar este din ce în ce mai scurt, iar cei în stare să le conceapă și să le aplice n-au apărut încă pe scena po­li­tică.

Geneva, martie 2015