Pe aceeași temă
Israelul pare să urmeze o cale complet diferită de cea a Washingtonului. Netanyahu nu numai că respinge orice negociere cu teroriştii, dar i-a somat pe palestinieni să aleagă între „calea păcii“ şi „calea Hamasului“. Dar este oare posibilă o pace fără Hamas? O pace durabilă între Israel şi Palestina rămâne o iluzie, atât timp cât în negocieri nu este reprezentată gruparea care poate arunca în aer orice acord între Israel şi Fatah.
La 4 iunie, în celebrul discurs de la Cairo, preşedintele Barack Obama îşi propunea nu doar o relansare a relaţiei dintre SUA şi lumea musulmană, dar şi un nou început pentru procesul de pace dintre israelieni şi palestinieni. În viziunea administraţiei Obama, ne aflăm într-o etapă de balet diplomatic în care fiecare gest are o semnificaţie simbolică decisivă. Ipoteza de lucru a diplomaţilor americani este aceea că, pentru a relansa procesul de pace, israelienii şi palestinienii trebuie să-şi asume ferm gesturi care să diminueze neîncrederea dintre ei. Pentru a progresa este necesar să iasă din logica jocului de sumă nulă şi să treacă la cel de sumă pozitivă.
În consecinţă, preşedintele Obama a cerut Israelului să oprească extinderea aşezărilor israeliene în Cisiordania. Anterior discursului de la Cairo, la 27 mai, Hillary Clinton preciza că SUA doresc o îngheţare a tuturor activităţilor din colonii, inclusiv a ceea ce israelienii numesc „creşteri sau extinderi naturale“. Reacţia liderilor israelieni la recomandările SUA nu s-a lăsat mult aşteptată. La 14 iunie, Beniamin Netanyahu anunţa că Israelul nu are intenţia de a construi noi aşezări sau de a solicita exproprieri suplimentare, însă „trebuie să le permitem rezidenţilor să trăiască o viaţă normală, să le permitem mamelor şi taţilor să îşi crească copiii asemenea familiilor de oriunde“. Cu alte cuvinte, Israelul semnala foarte clar că nu intenţionează să retragă sau să dezafecteze coloniile din Cisiordania, ci să le consolideze, prin dezvoltare naturală.
În al doilea rând, Obama sugera că procesul de pace nu poate avansa în absenţa cooptării Hamasului. Recunoscând popularitatea de care organizaţia se bucură în rândul palestinienilor, el a cerut ferm Hamas să renunţe la violenţă, îndemnându-l să recunoască dreptul Israelului de a exista ca stat. Totuşi, prin discursul din 14 iunie, Netanyahu pare să urmeze o cale complet diferită de cea a Washingtonului. Premierul nu numai că respinge orice negociere cu teroriştii, dar i-a somat pe palestinieni să aleagă între „calea păcii“ şi „calea Hamasului“.
Dar este oare posibilă o pace între israelieni şi palestinieni în absenţa cooptării Hamas? Pe fond, ar fi o eroare strategică să ignorăm tocmai organizaţia care nu numai că se opune păcii, dar are potenţialul de a opri pacea. Un stat palestinian viabil, care afirmă o suveranitate responsabilă este de negândit în absenţa unui consens, al unui „pact al elitelor“ între Hamas şi Fatah. Astăzi, Cisiordania se află sub controlul Fatah, în timp ce fâşia Gaza este guvernată de Hamas. O pace durabilă între Israel şi Palestina rămâne o iluzie, atât timp cât în negocieri nu este reprezentată gruparea care poate arunca în aer orice acord parafat între Israel şi Fatah.
O istorie utilă o oferă contenciosul tradiţional dintre Marea Britanie şi IRA (Armata Republicană Irlandeză). Pacea a survenit numai în momentul în care s-au acordat beneficii suficient de atractive pentru a obliga IRA să renunţe la violenţă şi să accepte, în anumite condiţii, integrarea în sistem. Singura cale de a face acest lucru este de a demonstra că negocierile sunt mai productive decât insurgenţa urbană şi starea de război permanent cu Israelul. Este, pe fond, o filosofie pragmatică similară celei aplicate de generalul Petraeus în Irak. El a înţeles atunci că inamicii nu îţi sunt inamici pentru totdeauna şi că poţi, prin reconciliere, să aduci în interiorul sistemului actori cu interese antisistem.
Dar poate cea mai utilă lecţie ne-o oferă un personaj legendar din perioada interbelică, care a reuşit o mobilizare a triburilor arabe în serviciul intereselor occidentale – colonelul T.E Lawrence. Succesul său se bazează pe iniţiativele organice, pe înţelegerea atentă a proceselor naturale ale structurilor tribale cu care interacţionează. În lumea musulmană, trebuie să luăm în calcul şi să lucrăm cu acele grupuri care nu iubesc neapărat Occidentul. Lawrence a reuşit acest lucru la firul ierbii, cooptând elitele locale. „Este ceea ce trebuie să facem şi noi astăzi: să-l găsim pe prinţul Faisal. Să găsim liderii care au o legitimitate autentică şi care pot crea un consens al elitelor palestiniene mobilizând deopotrivă Hamasul şi Fatahul. La acest moment, singurul care are un astfel de potenţial este Marwan Barghouti. Este prinţul Faisal al scenei - singurul care poate să mobilizeze organic, prin popularitatea sa, segmentele moderate ale Hamas şi Fatah şi care dispune de o legitimitate autentică în ambele mişcări. În plus, este un erou al Intifadei care pare dispus să negocieze, să accepte compromisuri“, crede John Hulsman (expert în Orientul Mijlociu). //
