Obama intră în coliziune cu regimul Orbán

Ungaria nu mai este de mult percepută ca o emblemă a succesului tranziției postcomuniste. Dimpotrivă, ea a devenit oaia neagră: pare mai aproape de Moscova decât de Bruxelles sau Washington.

Bătălia pentru „inimi și minți“ în Europa Cen­trală și de Est este departe de a fi luat sfârșit. Integrarea în Uniunea Europeană și NATO a fostelor state comuniste nu înseamnă și în­che^­­ierea proiectului mo­der­ni­zării și al democratizării lor. Din multe puncte de vedere, toată această experiență a integrării se aseamănă cu in­tervenționismul post-9/11, în sensul în care nu este su­fi­cient să ai propriu-zis o ope­rațiune reușită în primele câ­teva zile sau luni, pentru a vor­bi de un succes strategic pe termen lung. De multe ori poate fi vorba de un progres de etapă, ope­rațional, al cărui sens poate să fie pervertit ul­terior. Măsura succesului intervenționismului de după 11 septembrie, dar și cel al anilor ’90 stă în capacitatea de a influența la firul ierbii dinamica societală, opțiunile elitelor politice lo­cale în etapa postconflict. De cele mai mul­te ori, însă, această cursă a cărei stație ter­minus ține de ireversibilitatea stabilizării este pierdută în etapa postconflict. Este drama co­mună a Afganistanului, a Irakului și mai nou a Libiei. „Am eșuat în a ne dezvolta suficient capacitatea de a influența structurile de­ci­zio­nale și de guvernare ale altor state“, ne spu­ne John Nagl, un atent observator al acestor ope­rațiuni de stabilizare. Este și problema Eu­ropei Centrale și de Est, unde la 25 de ani de la revoluțiile din 1989 ne confruntăm cu pe­ri­colul democrației iliberale.

În ultimele săptămâni, relațiile dintre Ungaria și Statele Unite au atins un punct critic, de ava­rie. Pe 23 septembrie, în­tr-un discurs ținut la New York sub egida Fundației Clin­ton, președintele Obama aso­cia simbolic Ungaria unui grup de state deloc de in­vi­diat: „din Rusia până în China și Venezuela, vedem o re­pre­siune neobosită, care stigmatizează opoziția legitimă ca fiind subversivă. În Azerbaidjan, le­gile fac imposibilă existența ONG-urilor. În Un­garia și Egipt, vedem o intimidare fățișă împotriva societății civile“. Ungaria nu mai este de mult percepută ca o emblemă a suc­cesului tranziției postcomuniste. Dimpotrivă, ea a devenit oaia neagră. Se vorbește chiar de excluderea sa din „comunitatea de­mo­cra­țiilor“. Într-un moment în care Polonia îl ofe­ră pe președintele Consiliului European, Un­garia pare mai degrabă sedusă de un alt drum, de o altă civilizație politică. Să ne amin­tim de episodul din vară, când Viktor Orbán făcea la Tușnad apologia democrației iliberale, în esența sa o electocrație lipsită de com­po­nenta liberală, dezbrăcată de mecanismele de checks and balances, cu instituții captive și un echilibru al puterilor neutralizat, fără ga­ran­ția alternanței politice. „Or, când nu ai ga­ranția transferului de putere sau a controlului asupra puterii politice, va fi greu să aperi drepturile fundamentale“, spune Kim Lane Sche­p­pele, profesor la Universitatea Prin­ce­ton, care și concluzionează că Ungaria nu mai are o Constituție liberală.

Apogeul retoric a fost atins prin discursul Victoriei Nuland, cel mai înalt oficial al De­partamentului de Stat pe probleme europene, în deschiderea unui forum strategic reunind elite decizionale din Europa Centrală și de Est. Mesajul adresat regiunii a fost acela că moș­tenirea anului 1989 se află în pericol. Iar ma­rea amenințare nu este Rusia, ci este în pri­mul rând internă, ține de reculul democrației și al libertății, pe fondul unor elite locale co­rupte de alte valori. „Astăzi îi întreb pe acești lideri: cum pot să doarmă sub plapuma ofe­rită de Articolul 5 al NATO noaptea, fiind pro­motorii democrației iliberale pe timpul zilei? Îi întreb același lucru pe cei care îi protejează pe politicienii corupți, care ocolesc par­la­mentul când le convine. (…) Ei creează găuri ne­gre prin care subminează securitatea, li­ber­tatea și prosperitatea națiunilor lor“, spunea Nuland la începutul lui octombrie. Era o ches­tiune de timp până când guvernul american avea să declanșeze primele măsuri punitive îm­potriva Budapestei. Mai mult, momentul ales a fost unul special în avanpremiera vi­zitei ministrului ungar de Externe la Wa­shing­ton. De remarcat că acesta nu a fost primit de omologul său, ci de Nuland. Un gest cu o în­cărcătură simbolică sugestivă. În con­se­cin­ță, Washingtonul a decis să interzică intrarea pe teritoriul Americii a unor oficiali și apro­pi­ați ai guvernului suspectați de corupție. Mă­surile au fost adoptate sub Proclamația Pre­zidențială 7750, un element din legislația an­ticleptocrație adoptat în ianuarie 2004, care îi vizează pe acei foști sau actuali oficiali stră­ini suspectați de deturnare de fonduri publice sau interferența cu procese cheie (electorale sau juridice) de natură să afecteze grav in­te­resele naționale ale SUA, adică „stabilitatea instituțiilor democratice și a națiunilor“. Exact ceea ce spune și Nuland.

În cele din urmă, ne aflăm în fața unui prec­e­dent care poate fi apli­cat și în cazul Ro­mâniei, a unui instrument de stigmatizare a baronilor po­­litici, a unei pârghii cu dinți, care poate schim­ba motivațiile elitelor decizionale locale. //

CITIȚI ȘI

• Flancul estic al NATO rămâne în pericol
• Putin şi „jocurile foamei“ - interviu cu Ivan Krastev