Obama la Berlin. 5 ani mai târziu

Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington.

În urmă cu 5 ani, Obama venea pen­tru prima dată în Germania. Era un prim turneu electoral me­nit a-l familiariza pe candidatul Partidului De­mo­crat cu politica bă­trânului con­ti­nent. Aşteptările faţă de senatorul care pro­mitea o revoluţie politică şi trans­formarea Wa­shing­tonului erau imen­se. Pe scurt, pen­tru europeanul de rând, Obama re­pre­zenta o ruptură fundamentală de America neoconservatoare a pre­şedintelui Bush. Dimpotrivă, Obama promitea să restaureze le­gitimitatea Americii, să-şi pro­iec­teze influenţa prin filtrul ins­ti­tu­ţiilor internaţionale şi, nu în ul­timul rând, să redescopere filo­sofia parteneriatului, a alianţei, a consensului ca fundament al re­laţiei dintre americani şi eu­ro­peni. Obama era pregătit să as­cul­te Europa. Europenii erau pre­gă­tiţi să îl asculte pe Obama. Po­pu­laritatea sa era similară cu cea a unui star rock. Discursul susţinut în Piaţa Victoriei din Berlin a re­uşit, atunci, să mobilizeze mai bi­ne de 200.000 de oameni.

Astăzi, contextul este unul com­plet diferit. Vedem un Obama cu o popularitate erodată, asaltat de multiple scandaluri, cu un Wa­shington în blocaj politic, sub ameninţarea sechestrului bu­ge­tar. Iluziile europenilor faţă de Oba­ma s-au spulberat şi ele. Ei par să fi înţeles că niciun plan nu rezistă la contactul cu lumea re­ală. Doar 10.000 de oameni au mai venit să asculte discursul din faţa Porţii Brandenburg.

Germania, puterea indispensabilă a Europei

Între timp însă, Berlinul, cel pu­ţin simbolic, pare să fi devenit capitala de facto a Europei. Lon­dra, Parisul, Roma au guverne slă­bite, consumate intern cu ges­tionarea propriilor crize. Aproape nimic semnificativ nu se mişcă în materie de politică europeană fă­ră sprijinul sau acordul Ger­ma­niei. Atunci când un ministru de Externe polonez spune chiar în inima Berlinului că „mă tem mai puţin de puterea germană decât mă tem de inac­ţi­unea sa“ este clar că ceva fun­da­men­tal s-a schimbat în balanţa de putere europeană. Ger­ma­nia a devenit pu­terea indis­pen­sa­bilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington.

„Responsabilităţile cetăţeniei globale“

În parte, invocând moştenirea preşedintelui Kennedy, discursul lui Obama a fost gândit să elec­tri­zeze o mai amplă implicare a Ber­linului în problemele lumii: „cu­vintele sale ne cheamă să ne pre­ocupăm de lucruri aflate din­colo de confortul propriu, de ora­şul nostru, de ţara noastră… tre­buie să recunoaştem că mi­si­unea noastră nu este com­pletă. Noi nu suntem doar cetăţeni ai Americii sau Germaniei, suntem cetăţeni ai lumii. Iar destinele noastre sunt mai legate ca ni­ciodată“. Obama construieşte pe o temă introdusă anterior, în dis­cursul din 2008, cu un scop pre­cis: să trezească interesul Ger­maniei pentru responsabilităţile cetăţeniei globale şi ale lea­der­shi­pului internaţional. Şi în 2008, Obama chema Europa, alături de America, pentru a-şi asuma îm­preună responsabilităţile gu­ver­nării globale: Afganistan, Darfur, încălzirea globală... „Res­pon­sa­bi­lităţile cetăţeniei globale con­ti­nuă să ne unească. În acest nou secol, americanii şi europenii de­opotrivă vor trebui să facă mai mult, nu mai puţin... este singura cale de a ne proteja se­curitatea noastră comună... Ce­tăţeni ai Berlinului, cetăţeni ai lumii, acesta este momentul nos­tru. Aceasta este vremea noas­tră“, spunea Barack Obama acum 5 ani.

Pe undeva, condiţia celor două ţări este asemănătoare. Ambele sunt superputeri înlănţuite, că­ro­ra li se cere să facă mai mult de­cât îşi doresc. America este che­mată să acţioneze decisiv în Siria, la fel cum a făcut-o în Libia. Până nu este cu adevărat prea târziu şi războiul civil se răs­pân­deşte în statele vecine. De partea cealaltă, Germania este aşteptată să îşi asume leadershipul Europei şi să acţioneze decisiv în dosare care necesită implicare euro­pea­nă: Siria, Iran, problematica pa­lestiniană, reforma instituţiilor internaţionale. Pe fond însă, „de­şi SUA şi Germania sunt ul­ti­mele piese grele ale Vestului, ele preferă să joace în liga mijlocie. Deşi America este numărul unu în lume, iar Germania este nu­mă­rul unu în Europa, totuşi, amândouă subscriu unei politici de autoîndiguire… Iar preţul es­te ridicat: o lume nonpolară sau apolară în care nimeni nu con­duce“, spune Josef Joffe, editorul săptămânalului Die Zeit. Oare va reuşi Obama în demersul său de a scoate din letargie gigantul ger­man? Puţin probabil. Jan Techau, directorul centrului Carnegie Eu­rope, consideră că există un in­gredient cheie în cultura stra­te­gi­că germană care îi face pe po­li­ticieni să caute de fiecare dată să aleagă situaţiile clare din punct de vedere etic, când nuanţele de alb sau de negru sunt clar iden­tifi­cabile. Dimpotrivă, situaţiile gri, când opţiunile nu sunt sa­tisfăcătoare, aşa cum sunt de­se­ori chestiunile care implică pacea şi războiul, îi face să rămână re­zervaţi, să prefere neutralitatea, evitând un răspuns decisiv (cum s-a întâmplat în cazul Libiei).

Problema nucleară

În general, presa internaţională a primit discursul cu răceală. Ba chiar a fost considerat desuet. Pen­tru mulţi comentatori, re­luarea temei dezarmării nucleare trimite mai degrabă la realităţile Războiului Rece decât la pro­ble­mele fierbinţi ale lumii de astăzi. Astfel, Obama a anunţat că ad­ministraţia sa a ajuns la concluzia că îşi poate reduce cu o treime arsenalul de arme nucleare stra­te­gice desfăşurat în afara SUA, fără a pune în pericol potenţialul de descurajare şi securitatea aliaţilor săi. Foarte probabil, acest pas uni­lateral anunţat de Obama este o mişcare menită să stimuleze int­e­resul Moscovei pentru a lucra cu NATO în sensul reducerii armelor nucleare tactice din Europa. Se uită deseori că acest din urmă as­pect rămâne totuşi una dintre problemele reale ale Europei de astăzi. Este una dintre prin­cipa­lele „unfinished businesses“ ale Războiului Rece. Spre exemplu, Polonia este una dintre ţările foar­te serios preocupate de arsenalul nuclear tactic al Rusiei, adică exact acea componentă care nu a fost supusă niciodată unui con­trol sau care nu face obiectul ni­ciunui tratat internaţional. De­sigur, Radosław Sikorski nu pier­de niciodată ocazia să vorbească despre urgenţa acestei teme: a fă­cut-o într-un articol publicat în New York Times, alături de Carl Bildt (ministrul de Externe al Su­ediei), în februarie 2010, apoi în acelaşi ziar în mai 2012, alături de Jonas Gahr Store (ministrul de Externe al Norvegiei), sau când a vizitat Washingtonul, la în­ce­pu­tul lunii. Se estimează că Statele Unite dispun de 500 de astfel de arme nucleare tactice, dintre ca­re în jur de 200 se află în baze răs­pândite în vestul Europei şi în Turcia. Acestea compun, alături de arsenalele naţionale ale Fran­ţei şi Marii Britanii, nucleul tare al capacităţii de descurajare nu­cleară de care dispune NATO. De­sigur, balanţa de putere se în­cli­nă decisiv în favoarea Rusiei, ca­re dispune de aproximativ 2.000 de focoase nucleare tactice dis­locate în partea de vest a ţării. „În­ţelegem că Rusia este o pu­tere europeană, dar cerem Mos­covei să se angajeze la retra­ge­rea armelor nucleare din zonele adiacente statelor membre ale Uniunii Europene. Ne gândim în primul rând la regiunea Kali­nin­gradului sau la Peninsula Kola, unde încă se află un număr sub­stanţial de astfel de arme“, spu­neau în mai 2010 Carl Bildt şi Ra­dosław Sikorski. De atunci, nu s-a înregistrat nicio schimbare sem­nificativă şi tocmai de aceea pro­punerea preşedintelui Obama ar putea împinge, acum, lucrurile în direcţia dorită.

În esenţă, întreg discursul se înscrie într-un tipar deja con­sa­crat. Deşi, iniţial, Obama a can­didat pe o platfomă a schimbării radicale, de transformare a statu-quo-ului, treptat, forţat de con­text, el se repliază spre un stil de leadership, care valorizează pro­gresul paşilor mărunţi, al ne­go­cierilor pragmatice.

* Octavian Manea este bursier Fulbright la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, Universitatea Syracuse.