Obama la Berlin. 5 ani mai târziu

Octavian Manea | 25.06.2013

Pe aceeași temă

Germania a devenit puterea indispensabilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington.

În urmă cu 5 ani, Obama venea pen­tru prima dată în Germania. Era un prim turneu electoral me­nit a-l familiariza pe candidatul Partidului De­mo­crat cu politica bă­trânului con­ti­nent. Aşteptările faţă de senatorul care pro­mitea o revoluţie politică şi trans­formarea Wa­shing­tonului erau imen­se. Pe scurt, pen­tru europeanul de rând, Obama re­pre­zenta o ruptură fundamentală de America neoconservatoare a pre­şedintelui Bush. Dimpotrivă, Obama promitea să restaureze le­gitimitatea Americii, să-şi pro­iec­teze influenţa prin filtrul ins­ti­tu­ţiilor internaţionale şi, nu în ul­timul rând, să redescopere filo­sofia parteneriatului, a alianţei, a consensului ca fundament al re­laţiei dintre americani şi eu­ro­peni. Obama era pregătit să as­cul­te Europa. Europenii erau pre­gă­tiţi să îl asculte pe Obama. Po­pu­laritatea sa era similară cu cea a unui star rock. Discursul susţinut în Piaţa Victoriei din Berlin a re­uşit, atunci, să mobilizeze mai bi­ne de 200.000 de oameni.

Astăzi, contextul este unul com­plet diferit. Vedem un Obama cu o popularitate erodată, asaltat de multiple scandaluri, cu un Wa­shington în blocaj politic, sub ameninţarea sechestrului bu­ge­tar. Iluziile europenilor faţă de Oba­ma s-au spulberat şi ele. Ei par să fi înţeles că niciun plan nu rezistă la contactul cu lumea re­ală. Doar 10.000 de oameni au mai venit să asculte discursul din faţa Porţii Brandenburg.

 

Dezarmare
Turneul lui Obama i-a oferit ambasadorului SUA la NATO oportunitatea de a lansa un serios semnal de alarmă. Investiţiile europene în apărare s-au prăbuşit. SUA acoperă 75% din factura NATO. Dacă tendinţele se menţin, Europa nu va mai fi capabilă, în 5 ani, să desfăşoare o operaţiune modestă ca cea din Libia. În cele din urmă, o alianţă de egali este nesustenabilă când factura colectivă este atât de inechitabil distribuită.

Germania, puterea indispensabilă a Europei

Între timp însă, Berlinul, cel pu­ţin simbolic, pare să fi devenit capitala de facto a Europei. Lon­dra, Parisul, Roma au guverne slă­bite, consumate intern cu ges­tionarea propriilor crize. Aproape nimic semnificativ nu se mişcă în materie de politică europeană fă­ră sprijinul sau acordul Ger­ma­niei. Atunci când un ministru de Externe polonez spune chiar în inima Berlinului că „mă tem mai puţin de puterea germană decât mă tem de inac­ţi­unea sa“ este clar că ceva fun­da­men­tal s-a schimbat în balanţa de putere europeană. Ger­ma­nia a devenit pu­terea indis­pen­sa­bilă a Europei. Cel puţin acest lucru se vede astăzi de la Washington.

 

„Responsabilităţile cetăţeniei globale“

În parte, invocând moştenirea preşedintelui Kennedy, discursul lui Obama a fost gândit să elec­tri­zeze o mai amplă implicare a Ber­linului în problemele lumii: „cu­vintele sale ne cheamă să ne pre­ocupăm de lucruri aflate din­colo de confortul propriu, de ora­şul nostru, de ţara noastră… tre­buie să recunoaştem că mi­si­unea noastră nu este com­pletă. Noi nu suntem doar cetăţeni ai Americii sau Germaniei, suntem cetăţeni ai lumii. Iar destinele noastre sunt mai legate ca ni­ciodată“. Obama construieşte pe o temă introdusă anterior, în dis­cursul din 2008, cu un scop pre­cis: să trezească interesul Ger­maniei pentru responsabilităţile cetăţeniei globale şi ale lea­der­shi­pului internaţional. Şi în 2008, Obama chema Europa, alături de America, pentru a-şi asuma îm­preună responsabilităţile gu­ver­nării globale: Afganistan, Darfur, încălzirea globală... „Res­pon­sa­bi­lităţile cetăţeniei globale con­ti­nuă să ne unească. În acest nou secol, americanii şi europenii de­opotrivă vor trebui să facă mai mult, nu mai puţin... este singura cale de a ne proteja se­curitatea noastră comună... Ce­tăţeni ai Berlinului, cetăţeni ai lumii, acesta este momentul nos­tru. Aceasta este vremea noas­tră“, spunea Barack Obama acum 5 ani.

Pe undeva, condiţia celor două ţări este asemănătoare. Ambele sunt superputeri înlănţuite, că­ro­ra li se cere să facă mai mult de­cât îşi doresc. America este che­mată să acţioneze decisiv în Siria, la fel cum a făcut-o în Libia. Până nu este cu adevărat prea târziu şi războiul civil se răs­pân­deşte în statele vecine. De partea cealaltă, Germania este aşteptată să îşi asume leadershipul Europei şi să acţioneze decisiv în dosare care necesită implicare euro­pea­nă: Siria, Iran, problematica pa­lestiniană, reforma instituţiilor internaţionale. Pe fond însă, „de­şi SUA şi Germania sunt ul­ti­mele piese grele ale Vestului, ele preferă să joace în liga mijlocie. Deşi America este numărul unu în lume, iar Germania este nu­mă­rul unu în Europa, totuşi, amândouă subscriu unei politici de autoîndiguire… Iar preţul es­te ridicat: o lume nonpolară sau apolară în care nimeni nu con­duce“, spune Josef Joffe, editorul săptămânalului Die Zeit. Oare va reuşi Obama în demersul său de a scoate din letargie gigantul ger­man? Puţin probabil. Jan Techau, directorul centrului Carnegie Eu­rope, consideră că există un in­gredient cheie în cultura stra­te­gi­că germană care îi face pe po­li­ticieni să caute de fiecare dată să aleagă situaţiile clare din punct de vedere etic, când nuanţele de alb sau de negru sunt clar iden­tifi­cabile. Dimpotrivă, situaţiile gri, când opţiunile nu sunt sa­tisfăcătoare, aşa cum sunt de­se­ori chestiunile care implică pacea şi războiul, îi face să rămână re­zervaţi, să prefere neutralitatea, evitând un răspuns decisiv (cum s-a întâmplat în cazul Libiei).

 

Înarmare
Dimpotrivă, în Polonia se înregistrează o tendinţă complet diferită de peisajul european. „Avem zeci de miliarde de dolari pentru achiziţii până la sfârşitul deceniului“, spunea Radosław Sikorski la începutul lunii. 40 de miliarde de dolari vor fi cheltuiţi pe drone, rachete antinavă, dezvoltarea unui nou sistem de apărare aeriană, inclusiv a unui scut propriu antirachetă, complementar celui al SUA desfăşurat în România şi Polonia.

Problema nucleară

În general, presa internaţională a primit discursul cu răceală. Ba chiar a fost considerat desuet. Pen­tru mulţi comentatori, re­luarea temei dezarmării nucleare trimite mai degrabă la realităţile Războiului Rece decât la pro­ble­mele fierbinţi ale lumii de astăzi. Astfel, Obama a anunţat că ad­ministraţia sa a ajuns la concluzia că îşi poate reduce cu o treime arsenalul de arme nucleare stra­te­gice desfăşurat în afara SUA, fără a pune în pericol potenţialul de descurajare şi securitatea aliaţilor săi. Foarte probabil, acest pas uni­lateral anunţat de Obama este o mişcare menită să stimuleze int­e­resul Moscovei pentru a lucra cu NATO în sensul reducerii armelor nucleare tactice din Europa. Se uită deseori că acest din urmă as­pect rămâne totuşi una dintre problemele reale ale Europei de astăzi. Este una dintre prin­cipa­lele „unfinished businesses“ ale Războiului Rece. Spre exemplu, Polonia este una dintre ţările foar­te serios preocupate de arsenalul nuclear tactic al Rusiei, adică exact acea componentă care nu a fost supusă niciodată unui con­trol sau care nu face obiectul ni­ciunui tratat internaţional. De­sigur, Radosław Sikorski nu pier­de niciodată ocazia să vorbească despre urgenţa acestei teme: a fă­cut-o într-un articol publicat în New York Times, alături de Carl Bildt (ministrul de Externe al Su­ediei), în februarie 2010, apoi în acelaşi ziar în mai 2012, alături de Jonas Gahr Store (ministrul de Externe al Norvegiei), sau când a vizitat Washingtonul, la în­ce­pu­tul lunii. Se estimează că Statele Unite dispun de 500 de astfel de arme nucleare tactice, dintre ca­re în jur de 200 se află în baze răs­pândite în vestul Europei şi în Turcia. Acestea compun, alături de arsenalele naţionale ale Fran­ţei şi Marii Britanii, nucleul tare al capacităţii de descurajare nu­cleară de care dispune NATO. De­sigur, balanţa de putere se în­cli­nă decisiv în favoarea Rusiei, ca­re dispune de aproximativ 2.000 de focoase nucleare tactice dis­locate în partea de vest a ţării. „În­ţelegem că Rusia este o pu­tere europeană, dar cerem Mos­covei să se angajeze la retra­ge­rea armelor nucleare din zonele adiacente statelor membre ale Uniunii Europene. Ne gândim în primul rând la regiunea Kali­nin­gradului sau la Peninsula Kola, unde încă se află un număr sub­stanţial de astfel de arme“, spu­neau în mai 2010 Carl Bildt şi Ra­dosław Sikorski. De atunci, nu s-a înregistrat nicio schimbare sem­nificativă şi tocmai de aceea pro­punerea preşedintelui Obama ar putea împinge, acum, lucrurile în direcţia dorită.

În esenţă, întreg discursul se înscrie într-un tipar deja con­sa­crat. Deşi, iniţial, Obama a can­didat pe o platfomă a schimbării radicale, de transformare a statu-quo-ului, treptat, forţat de con­text, el se repliază spre un stil de leadership, care valorizează pro­gresul paşilor mărunţi, al ne­go­cierilor pragmatice.

 

* Octavian Manea este bursier Fulbright la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, Universitatea Syracuse.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22