Pe aceeași temă
Duminic a,17 septembrie, eram de doua zile pe drum. Nu veneam inot din Bengal, ci cu avionul de la Londra. De unde lesne ajungi sa innoptezi in Germania daca destinatia ta era Romania, intrucat controalele londoneze la strugurelul de buze, la pudra de subrat si siropul Paracetamol se prelungesc cu multe ore dupa cea a escalei. Ceea ce nu inseamna totusi ca vreun organ competent arunca o privire asupra fotografiei de pe pasaport, inainte ca posesorul acestuia sa fi calcat intr-o zona care se anunta prin Welcome to Frankfurt.
Eram nedormit a si ametita de intorsatura pe care o poate lua o simpla calatorie intre doua capitale europene, cand l-am vazut. Il Corriere della Sera in mainile unui domn: "Addio Oriana". Mi s-a taiat respi ratia. Ce am simtit atunci? O mana de gheata strangandu-mi inima. Groaza. Singuratate.
Peste c ateva minute plangeam cu sughituri peste paginile aceluiasi ziar. Trecusem peste titluri ca Musulmanii protesteaza in toata lumea: bisericile in flacari cu infrigurare, cautand un semn ca intelesesem gresit. Vestea cea hada era insa neclintita: Oriana Fallaci avea sa coboare in pamant in chiar acea zi, intr-un sicriu alb - precum copiii -, potrivit dorintei ei. Drept omagiu, Il Corriere publica, intr-un supliment special, primul capitol al fiecareia dintre cele paisprezece carti ale sale.
Pe 15 septembrie, Oriana nu a mai putut tine piept printre noi strainului, asa cum singura isi botezase cancerul cu care de zece ani impartea salas in propriul trup. Ca a fost o scriitoare de exceptie, daca nu stim, citim si vedem, iar daca nu ne pricepem ori nu credem, ne-o marturisesc premiile - Bancarella, in 1971, pentru Nimic, si asa fie; Viareggio, in 1979, pentru Un barbat si Prix Antibes, in 1993, pentru Insciallah. Ca a fost o jurnalista ca nimeni alta, daca iarasi doua premii Sf. Vincent ne arata prea putin, ne spune lumea de toate felurile, de la Franco Zeffirelli la Alain Finkielkraut, la mine, pe aeroportul nemtesc.
Cam c at curaj i-o fi trebuit Orianei, o zvarluga de 14 ani, cu parul prins in doua codite, sa lupte alaturi de tatal ei in Rezistenta, transportand exploziv si alergand incolo-ncoace printre mine cu mesaje in san? Cam tot atat cat ii trebuie Orianei, consacrata intr-o Italie ce poarta pica pozitiei conservatoare a Bisericii si fierbe din pricina ei, sa se declare public impotriva avortului. Dar cu cat mai mult curaj i-a trebuit Orianei, om pasional si ateu insetat de cumsecadenie, femeie incercata de boala si ajunsa la peste saptezeci de ani tot frumoasa, pentru a se arunca singura impotriva islamizarii Europei!
Acolo, pe aeroport, nu stiam daca plang mai amar moartea Orianei sau uraciunea mortii ei: se stinsese de boala devenind incomoda, intr-o lume care ii smulsese laurii si care acum in mare parte juca de fericire, tot astfel cum, chiar ea ne-a atras atentia, in toate tarile grupuri de oameni au topait inveseliti la caderea Turnurilor Gemene. Dupa o viata de jurnalism incontestabil excelent, de corespondenta de razboi, de mlastini cu bombe, impuscaturi, pericol fizic permanent - fie ca era vorba de Liban, Mexic, Vietnam sau Iran -, Oriana e repudiata de presa italiana si internationala pentru a fi scris trei carti. Subtirele, venite una dupa alta, ca trei surori: Furia si mandria, Puterea ratiunii si Apocalipsa. Ca politicieni de la vladica la opinca sunt aici porciti de-a valma nu intereseaza pe nimeni; s-au obisnuit. Dar pentru a fi denuntat imigrarea in masa a musulmanilor, transformarea Europei intr-o colonie a Islamului (ehei, acum o saptamana, langa buricul Londrei, in East End..., eram una dintre putinele femei fara vizeta, pardon, chador), Oriana nu ramane nesanctionata. Iar cand i se aude glasul cum ca invazia de astazi a Europei are drept protagonisti pantecele femeilor, copii mici si barci - nu trupe, ca altadata -, cand se mai aude si ca "arta de a invada, cuceri si subjuga este singura la care fiii lui Allah au excelat dintotdeauna", apoi vocile de impotrivire se unesc intr-un crescendo amenintator. Imediat incep niste fenomene ciudate: mai intai, ati ghicit, se strang diferite comitete si comitii care o dau in judecata pentru a fi scris si publicat asa ceva. Asa ceva se refera, desigur, si la observatia ca Italia, avand o identitate culturala bine definita de doua mii de ani incoace, nu poate tolera o unda migratoare de proportii uriase alcatuita din populatii care "n-au nimic de-a face cu noi... ba dimpotriva, vor sa ne absoarba ei pe noi". Fenomenele ciudate neoprindu-se aici, iar intersectia ulterioara a Orianei cu religia pacii neproducandu-se intr-un mod satisfacator, Oriana ia calea lui Rushdie - garzile de corp, pentru un plus de securitate la New York, in loc de Florenta natala. (Nimic altceva decat un loc comun in asta; cu garda de corp traiesc si Aayan Hirsi Ali, si Wafa Sultan, cum ar fi trait si Theo Van Gogh daca ar fi apucat.)
Elve tia se distinge in mod deosebit pentru ca din aceasta tara vine o cerere de extradare a Orianei (cetatean italian si pace, toata viata ei) spre a fi condamnata potrivit legilor elvetiene mai zeloase. Acest lucru, fireste, nu se intampla, noi europenii netraind inca in Cuba, dar desi Centrul Islamic si Asociatia Somaleza de la Geneva raman cu buzele umflate, gustul amar nu se mai clateste. Intocmai cum ramane si gustul amar din Franta, unde s-a urmarit interzicerea cartilor, si cum ramane Adel Smith, italian convertit, ca un cui in istorie; acesta, devenit notoriu in urma unui proces pierdut - cu scoala copiilor sai, de la care pretindea sa se arunce de pe perete crucifixul, chipurile, "cadavrul acela mititel sperie copiii musulmani" - se trage de sireturi cu La Fallaci, careia ii fabrica dintr-un foc un nou proces. Atat de lung, viclean si chinuitor, ca Oriana apuca sa si moara intre timp.
Cine sunt cei ce bat din palme acum, c and Oriana nu s-a racit bine? Nu putini sunt musulmanii imigranti pe care a indraznit sa-i critice, dar parca si mai multi sunt altii. Studentei, profesorasi "pacifisti", crezand ca pacea e un drum cu sens unic. Oameni nepasatori ca scolile catolice primesc donatii de carti jihadiste pentru biblioteca - asta cand nu primesc cereri de a se transforma in scoli islamice, avand in vedere majoritatea musulmana a elevilor, cum se intampla in Irlanda. Ziare de stanga. Partide multe, "partizanii" lor. Lume care, intre a avea o biserica din secolul XVI sau o kebabarie de maine, ar alege de departe kebabaria: in fond, Domnul e in suflet, burta in pantaloni. Ziaristi precum Karen Amstrong - nu e ocazie de la Preabunul in care sa se dea foc la niscaiva biserici, sa se impuste vreun preot sau calugarita, sa apara un grup langa Saint Paul’s cu bine cunoscutele "Asteptati sa vedeti adevaratul Holocaust!" si "Islamul va cuceri Roma/Europa etc.", fara ca Amstrong sa se ratoiasca din paginile lui The Guardian: "Nu ne mai putem permite sa mentinem aceste invechite prejudecati impotriva Islamului!".
Desigur, piticii ro sii vor pace. Pacea capului care se pleaca, pe care sabia nu il taie (inca), de la care imparatul Verde are de invatat: si anume, ca e suficient sa faca zarva mare, sa strige "rasism!" cat incape, sa arda numai sapte biserici in doua zile (ca ce Doamne iarta-ma, mai e treaba si pe acasa) si sa ucida nu mai mult de o calugarita pe zarva spre a se pleca el, capul, si mai tare. Piticii rosii ne servesc cu lingura revizionismul istoric impachetat The Independent-style, de unde aflam ca Pontiful este in pacat de moarte pentru a fi mintit atat de rusinos despre o religie mai pasnica decat mielul. Totusi, geografia inca nu s-a dat la intors pe potriva, demonstrand ca ce tatea Constantinopol nu mai exista dintr-un motiv pe care pare-se il cam prevedea si Manuel al II-lea, asa obscur cum il declara The Independent (ce vreti, acolo si el, un imperator). Sunt lucruri ce ar fi scos-o din minti pe Oriana, pe care e cu atat mai nedrept ca nu are sansa de a le comenta, cu cat ele se intampla potrivit viziunii ei, ironic - in ziua inmormantarii ei. Acum nu se mai aud voci outre (accent ascutit pe e). Nihaie piticii rosii, cei care vor pacea - dar din fotoliu, de acasa, nu din transee, nu din mlastinile din Vietnam, nu din morgile din Mexic, nu sub garda de corp. Piticii rosii nu au adus interviuri cu Indira Gandhi sau Alekos Panagulis, nu ar fi avut destul sange in ei cat sa-si smulga chador-ul din cap si sa-l arunce pe jos in fata insultelor lui Khomeini. Piticii rosii ar fi zis ca el, de frica, de paralizie, si spun in continuare ca el prin vocea lui Amstrong, prin cei ce il culpabilizeaza pe Pontif, prezentand cu nonsalanta protestele criminale musulmane drept sprintare jocuri nevinovate - "Ce stiu ei, mititeii...".
In alaiul piticilor rosii, imparatul Verde calca important si trendy, aratandu-si fesele goale peste care, sub isteria colectiva, supusii vad vesminte extravagante, batute in pietre. Dar copilul care trebuia sa strige ca alte dati "imparatul e dezbracat!" a coborat sub pamant intr-un sicriu alb, in bataia clopotului bisericii Sant’Ilario, care odata, demult, fusese "prima muzica" pe care o "auzise venind pe lume".
Adio, Oriana: du-te cu Dumnezeu, adic a. Si, daca se poate, lasa-ne si pe noi tot cu El.
