Osama: un Mao în era www

Cele 17 scrisori recuperate din fortăreaţa de la Abbottabad relevă un Bin Laden diferit: un insurgent care vede în media arma sa nucleară.

S-a spus deseori că „Primăverile Arabe“ reprezintă o lovitură mortală dată Al Qa­e­da. În cele din urmă, nu discursul său a animat şi mobilizat masele de re­vo­lu­ţio­nari care au spulberat unele dintre, aparent, cele mai solide regimuri ale lumii arabe. Şi totuşi, o lectură atentă a scrisorilor re­cu­perate din fortăreaţa de la Abbottabad conturează o cu totul altă perspectivă. Mai mult, ele confirmă o anu­mită cheie de interpretare asupra naturii Al Qaeda ca­re sugerează că aceasta este mai puţin o grupare teroristă tradiţională, cât o mişcare de insurgenţă. Pentru Al Qa­e­da, Primăvara Arabă este o oportunitate, o bătălie pentru recâştigarea „inimilor şi minţilor“ străzilor arabe. De fapt, Bin La­den pare să ajungă la aceeaşi concluzie ca şi insurgenţii anilor ’60: „răspunsul nu se află pe câmpul de bătălie, ci în minţile oa­menilor“ (Robert Thompson). Iar acest lucru este cu atât mai adevărat, astăzi, în epo­ca informaţiei globalizate. În cele din ur­mă, globalizarea nu îi avantajează doar pe cei ghidaţi de cele mai bune intenţii, ba dimpotrivă. Este unealta ideală pentru lumea subterană a criminalităţii trans­na­ţionale. O imagine extrem de sugestivă a acestui „progres“ a fost surprinsă recent de graficianul Dan Perjovschi într-o ex­poziţie aflată, simbolic, nu foarte departe de „ground zero“: de la World War One (WW1) şi World War Two (WW2) la World Wide Web (www).

O insurgenţă mediatică

Imaginea emblemă a raidului asupra for­tăreţei de la Abbottabad este aceea a unui bătrân aflat în faţa televizorului zappând prin oferta RDS-ului local. Serios? Asta este ameninţarea secolului XXI, deseori com­parată cu nazismul şi comunismul? Un moşuleţ cu barbă şi cu o telecomandă? Şi, totuşi, cei care ironizează această ima­gine eşuează să înţeleagă natura războiului în secolul XXI. În cartea sa Utility of Force, generalul britanic Rupert Smith ob­servă câtă dreptate a avut creatorul sin­tagmei „teatru de operaţiuni“. Războiul, în epoca informaţiei, devine o formă de teatru, de comunicare. În cele din urmă, un regizor exact asta îşi propune: să atin­gă emoţional publicul, să planteze idei ca­re să te bântuie dincolo de sala de „tea­tru“, care te pun în mişcare în lumea re­ală. Obiectivul ultim este „voinţa oame­nilor“, spune Rupert Smith, mobilizarea, pu­nerea ei în mişcare într-o anumită di­recţie.

Şi pentru Bin Laden, influenţarea, mo­de­larea percepţiilor comunităţilor de la firul ierbii devine frontul principal. El vizează simultan mai multe tipuri de public-ţintă. Comunică deopotrivă cu europenii şi cu americanii; niciodată cu elitele etatiste, dar mereu cu opinia publică în momente simbolice şi desigur electorale. Mizează pe faptul că rezervele de răbdare ale opiniei publice sunt întotdeauna finite. A in­ter­nalizat perfect lecţia Vietnamului: „când o superputere pierde un război ne­con­venţional, o face pentru că rămâne fără un activ cheie - voinţa naţională“ (John Nagl).

Dar, cel mai important, publicul gra­vi­ta­ţional a rămas întotdeauna naţiunea is­la­mică (ummah). De altfel, Bin Laden a co­municat din primul moment cu aceasta prin „propaganda faptelor“. Prăbuşirea Ge­menilor era menită să stimuleze ri­di­carea naţiunii islamice îm­potriva aceloraşi regimuri corupte măturate recent de Primăverile Arabe. Şi to­tuşi, a fost „un gest“ ca­re a adus instant „răz­boiul“ şi pe Bin Laden în sufrageriile de pretu­tin­deni. Nu doar la centrul, ci şi la periferia lumii. Da­că zbori peste Mo­ga­di­shu, rămâi uimit de ocea­nul de antene parabolice, observa recent David Kilcullen. Toţi suntem, într-un fel sau altul, conectaţi… în satul global. Şi, tot­odată, predispuşi oricând „ree­du­că­rii“.

„Insurgenţa presupune că obiectivul sunt cei 4 inci aflaţi între urechile oa­menilor“, mi-a spus recent colonelul Ro­bert Cassidy, un cercetător al acestui tip de conflicte, într-un e-mail trimis din Afganistan. De aceea, şi pentru Bin Laden prioritatea devine mai puţin frontul forţei fizice, cât cel mental şi virtual. „Trebuie să mobilizăm toate resursele care au abi­lităţi expresive în discurs, poezie, audio sau vizuale şi să le dedicăm în întregime îndrumării tineretului naţiunii“, se spu­ne într-o scrisoare din aprilie 2011. „Să­biile cuceresc, iar cunoaşterea lumi­nea­ză; dar cucerirea inimilor survine îna­inte de controlul naţiunilor“, iată ipoteza întregului demers. Mass-media sunt ver­siunea sa a butonului nuclear. Este extrem de preocupat de branding, de campanii de conştientizare „awareness“, de rating şi audienţă, totul pentru „a câştiga sim­pa­tia mulţimilor“. Este măsura succesului, dar şi a eşecului. „Trebuie să construim o susţinere publică cât mai extinsă cu putinţă.“ Este obsesia lui ultimă.

Mesajele sale nu se rezumă doar la mu­sul­mani. Este interesat de orice public care poate să îi devină un potenţial aliat. Spre exemplu, creştinii din Islam sau catolicii din Bagdad. Sau cei din Irlanda de Nord. A înţeles cum multiplele scandaluri sexu­ale ar fi zdruncinat legitimitatea Bisericii în rândul irlandezilor. Concluzia sa? Un teren fertil pentru a-şi propaga propria ofertă: „acolo oamenii se îndreaptă spre secularism, după ce devenise cel mai religios loc într-o Europă atee. De ce să nu le arătăm calea Islamului?“. Iată ma­teria primă cu care lucrează un insurgent în secolul XXI. Mereu la pândă, este gata să speculeze până şi cea mai neglijabilă urmă de alienare, furie, nemulţumire sau fisură societală. Mai mult, el ştie că luna de miere a Primăverilor Arabe este aproa­pe de sfârşit şi că urmează „valea plân­gerii“ (cum o numea Ralf Dahrendorf).

Umbrele trecutului

Citind scrisorile sale, uneori ai impresia că Bin Laden este versiunea unui Mao de secol XXI. Gândeşte ca Mao. Până şi re­ferinţele sale de bază rămân, în esenţa lor, maoiste. Şi la fel ca teoreticianul răz­bo­iului popular (people’s war) din anii ‘50, Bin Laden a înţeles că vital pentru o miş­care de rezistenţă este sprijinul popular de care aceasta se bucură. Este lecţia fun­damentală deprinsă pe viu de Bin Laden în anii ‘80, în Afganistan, în timpul ocu­paţiei sovietice (altfel, laboratorul său for­mativ decisiv): „ocupaţia rusă ne-a per­mis să câştigăm inimile oamenilor. Era esenţial pentru noi să obţinem sprijinul afganilor, deoarece o mişcare de re­zis­tenţă nu poate dura fără susţinerea pu­blicului, la fel cum peştele nu poate trăi fără apă“, spune într-una dintre scrisori.

Desigur, nimic nou sub soare. Toate aceste noţiuni au devenit principii cardinale pen­tru cei care şi-au adus în timp contribuţia la dezvoltarea metodologiilor clasice de contrainsurgenţă. Spre exemplu, Edward Lansdale (devenit faimos pentru per­so­na­jul central al romanului semnat de Gra­ham Green - Un american liniştit) scria în 1973, rezumând experienţele sale din Filipine şi Vietnam, câteva rânduri cu care Bin Laden ar fi fost pe deplin de acord: „oamenii sunt trăsătura principală a aces­tui nou câmp de luptă. Dacă eşti orb, eşuând să vezi locul lor în acest război, atunci nu vei câştiga. Loialitatea populaţiei este obiectivul primar al răz­boiului. Astfel, toate acțiunile războiului ar trebui să fie concepute pentru a atrage şi apoi a face fermă adeziunea poporului“. În realitate, Bin Laden vede lucrurile în acelaşi fel. Este perfect con­ştient că în lumea Primăverilor Arabe o mişcare revoluţionară nu poate răsturna un guvern sau controla o ţară doar prin forţă, ci trebuie să dispună de resursele ne­cesare pentru a răspunde nevoilor şi aşteptărilor societăţii. Mai mult, el ştie că Al Qaeda trebuie să fie capabilă să sa­tis­facă exigenţele de bunuri publice ale unei societăţi moderne: „O societate nu poate să trăiască fără acestea prea mult timp. Chiar dacă societatea este un mare su­porter al mişcării. Oamenii adesea se schim­bă când văd un deficit persistent de mâncare şi medicamente şi ultimul lu­cru pe care vor să îl vadă este cum le mor copiii din cauza acestor absenţe“.

„Trebuie să înţelegem că un rol imens în această bătălie îl au media, iar canalele prin cablu joacă astăzi un rol mai important decât poeţii de demult.“ (Osama Bin Laden)

Eşecul numit Irak

Atunci când dă directive mujahedinilor săi despre ce-i de făcut pe fondul Primă­ve­rilor Arabe, Bin Laden îi îndeamnă să în­veţe din eşecul pe care Al Qaeda l-a avut în provincia Al Anbar din Irak, în 2006. Atunci, obiectiv, mujahedinii aveau toate atuurile pentru a reuşi: o populaţie sunită masiv alienată de măsurile Bagdadului do­minat de şiiţi. În plus, ocupaţia americană îi împingea în mod natural pe insurgenţii suniţi în braţele Al Qaeda. Şi totuşi ceva s-a întâmplat care i-a determinat pe in­surgenţi să întoarcă armele, să schimbe taberele generând faimoasa „Trezire din Anbar“, o revoltă a triburilor sunnite îm­potriva Al Qaeda. În cele din urmă, aceas­ta avea să fie fundaţia şi totodată ingre­dientul surpriză care, combinat cu tac­ti­cile generalului Petraeus, a condus la stabi­li­zarea Irakului. De fapt, s-a în­tâm­plat ceea ce Lansdale avertiza în 1973: „Dacă eşti miop faţă de aceşti oameni, eşuând să vezi locul lor în acest război, atunci nu vei câştiga“. Al Qaeda a pierdut com­petiţia de popularitate, a pierdut inimile localnicilor. Legătura ombilicală dintre in­surgenţi şi comunitate a fost scurt­circui­tată. Dintr-o dată, peştele (insurgentul) s-a trezit fără apă (sprijinul comunităţii), pe uscat, devenind vulnerabil, deci o ţin­tă. Este o lecţie care îl va bântui pe Bin Laden până la sfârşit. Măsurile hiper­coer­citive ale Al Qaeda au alienat triburile, for­ţându-le să schimbe tabăra. Desigur, totul s-a întâmplat cu ajutorul americanilor, ca­re au speculat în favoarea lor imaginea jihadiştilor însetaţi de sânge, fără limite, reuşind să „îi desprindă de bazele lor populare şi inutil să mai spunem că pier­derea publicului naţiunii a paralizat miş­cările jihadiste“. Dar Bin Laden şi-a în­văţat pe deplin lecţia în Al Anbar, re­co­mandând mujahedinilor… „prudenţă“, aproa­pe moderaţie. Lansdale avea ur­mă­torul criteriu: „care va fi reacţia oame­nilor la acţiunea propusă? Şi este reacţia populară una care ne ajută să câştigăm obiectivul războiului?“. Bin Laden pro­pune o logică similară: „Derulând câteva atacuri fără a exercita prudenţă şi mai ales afectând simpatia maselor naţiunii faţă de mujahedini, ne-ar ajuta să câş­tigăm câteva bătălii doar pentru a pierde în final războiul“.

Totuşi, de ce contează toate acestea? S-au scris deja mii de pagini. Oare nu-i un su­biect demodat? Tradiţional, insurgenţele sunt maladii care afectează statele slabe (în sensul weberian al termenului). Is­toric, tratamentul aplicat a fost o în­cer­care de înzdrăvenire şi reconstrucţie a statului prin recuperarea controlului ad­ministrativ şi recâştigarea loialităţii po­pu­laţiei. Este reţeta aplicată de Magsaysay în Filipine, de Uribe în Columbia şi încercată de Petraeus în Irak şi Afganistan. Acum se pare că intrăm în epoca statului per­manent slab, în care grupări reduse pot intra în competiţie cu statul şi speră să câştige. Al Qaeda a inaugurat un pre­cedent.

* Octavian Manea este masterand Fulbright la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, NY.