Oscilații pe harta stabilității în Irak

Avansul francizei Al Qaeda spre Bagdad și contracția masivă a teritoriului controlat de guvernul central a generat peste Atlantic un veritabil tsunami mediatic, în scopul identificării marelui țap ispășitor. Cine este așadar vinovat de pierderea Irakului? Maliki, Obama, Petraeus?

Spre sfârșitul lui 2006, Irakul se afla în plin război civil, în esență o competiție pentru su­praviețuire identitară între comunitățile con­fesionale. Forțele guvernamentale, supra­ex­tin­se, cu moralul la pământ, de­veniseră victima logicii sec­ta­re, fiind incapabile să asi­gu­re credibil securitatea co­mu­ni­tății sunnite. Recursul la mi­li­ții private era la ordinea zi­lei. Vidul de securitate i-a arun­cat pe insurgenții sunniți în brațele Al Qaeda, percepută atunci drept singura forță pro­tectoare care putea să le asi­gure securitatea. Iată contextul în care ge­ne­ralul Petraeus își începe campania de con­tra­insurgență, al cărei obiectiv era acela de a pr­o­teja „teritoriul“ uman, comunitățile. Era sin­gura cale pentru reducerea climatului de tea­mă existenţială, de altfel motorul care ali­menta spirala violenței. Nimeni nu se aştepta ca suplimentarea cu 20.000 de militari să pro­ducă miracole. Totuși, „o soluție politică nu putea exista, atât timp cât nivelul vio­lenței nu era coborât la o cotă tolerabilă. (…) Suplimentarea a fost în parte gândită să red­u­că decisiv nivelul violenței etno-sectare pen­tru a crea spațiul politic necesar partajării re­surselor și a puterii“, avea să mărturisească Peter Mansoor, mâna dreaptă a generalului Pe­traeus. Ulterior, strategia lui Petraeus a rea­dus societatea irakiană din mijlocul războiului civil pe tărâmul politicii. Nu era o soluție mi­raculoasă, nu avea cum să vin­dece peste noapte rănile profunde care divizaseră pâ­nă atunci societatea locală. Dar a câștigat timp pentru a permite diverselor facțiuni să ajungă în poziția de a-și re­zolva problemele prin ne­go­ciere și compromis politic. A creat un spațiu de manevră di­plomatică pentru ca po­li­ti­cienii locali să-și rezolve diferendele și să ajungă la un consens pe problemele cheie ale viitorului contract social (împărțirea puterii, a resurselor, dar și redefinirea unui echilibru în­tre comunitățile constitutive). În cele din ur­mă, cheia stabilizării pe termen lung a Ira­kului nu se afla la Washington. Dimpotrivă, tot mai mult, din 2011 (momentul retragerii for­țelor americane din Irak), aceasta a stat în mâna Bagdadului, a premierului Maliki și a de­pins de capacitatea majorității șiite de a se re­concilia cu minoritatea sunnită.

Recuperarea foștilor insurgenți de la marginea sistemului politic, reintegrarea lor în spațiul mainstream și conturarea unui compromis po­litic pentru calmarea acelor motivații care îi făcuseră să se revolte devenea etapa cru­cială. O arată și istoria comparată a cam­pa­niilor de contrainsurgență. În esență, scopul era acela de a elimina bazinul de susținere po­pu­la­ră existent la firul ierbii. Toate aceste nuanțe devin încă și mai acute în societățile marcate de clivaje, unde fricile ontologice trebuiau amor­tizate prin asistență economică, repre­zen­tare politică sau poziții strategice în biro­crația statului. Totul se reducea la im­pe­rativul de a convinge publicul țintă să sprijine o nouă ordine politică, devenind în același timp un actor direct interesat de perpetuarea sa.

Aceasta este secvența în care regimul pre­mierului Maliki eșuează lamentabil, ignorând mare parte dintre lecțiile stabilizării din 2007/2008. Atunci, suplimentarea forţelor americane a fost o variabilă necesară, dar nu suficientă pentru a avea efecte sistemice. A fost nevoie de o sinergie prin cooptarea ac­torilor cheie - triburile sunnite din Al Anbar – și care astăzi reprezintă coloana vertebrală a progresului fulminant înregistrat de SIIS în cursa spre Bagdad. Dacă ne uităm la centrele urbane aflate acum pe harta SIIS, vedem Tal Afar, Fallujah, chiar Ramadi, adică exact ora­șe­le aflate în 2006/2007 în epicentrul „tre­zirilor“ din Anbar, al revoltei triburilor sunnite împotriva terorii practicate de Al Qaeda. „Al Qaeda nu putea să cucerească triburile odată ce acestea se adunaseră laolaltă“, îşi amin­teşte generalul John Allen. Este o lecție care astăzi se întoarce împotriva lui Maliki. Ofen­siva SIIS spre Bagdad a devenit posibilă doar pe fondul refacerii alianței tactice dintre fran­ciza Al Qaeda și triburile sunnite. Întrebarea este cum s-a ajuns din nou la formarea ei? În parte, pentru că, după retragerea forțelor ame­ricane din Irak, premierul Maliki a revenit la o logică sectară și a făcut totul pentru a-i aliena din nou pe sunniți, împingându-i la pe­riferia sistemului politic și în brațele unei Al Qaeda reenergizate și refăcute în no man’s land-ul dintre Siria și Irak. Cu certitudine, exportul de militanți Al Qaeda din Siria a schimbat datele problemei și în Irakul vecin, capitalizându-se la maximum frustrările acu­mulate de triburile sunnite față de un Bagdad predător. Retragerea prematură americană, forțată de ceasul politic al Washingtonului, a avut și ea rolul său. „Prezența noastră s-a sfârșit înainte ca facțiunile politice să cons­truiască un echilibru care să asigure sta­bi­li­tatea întregului. Nu am stat suficient de mult pentru a lăsa un context în care Maliki să fie perceput drept un prim-ministru al tuturor irakienilor, nu doar ca șeful unui guvern șiit“, ne-a spus generalul John Allen. //