Pe aceeași temă
Realitatea pakistaneză este complexă, de cele mai multe ori neclară, cu nuanţe de alb, de negru, dar şi foarte mult gri, iar a o judeca de la distanţă (de la Washington sau Bruxelles) fără o atentă cântărire a faptelor este cea mai rapidă cale spre eroare.
De ce joacă Islamabadul la patru capete?
La jumătatea săptămânii trecute, Pakistanul a fost zguduit de unul dintre cele mai sângeroase atentate sinucigaşe din istoria sa. Operaţiunea a fost desfăşurată de către talibanii pakistanezi sub pretextul răzbunării uciderii lui Osama Bin Laden. O pereche de atentatori sinucigaşi a atacat un centru de recrutare al Corpurilor de Frontieră ucigând 80 de oameni şi rănind grav alţi 120. A fost primul atac major întreprins de către militanţii islamişti, după raidul comandourilor americane împotriva liderului Al Qaeda. Evenimentele din ultima vreme confirmă, de fapt, că Pakistanul rămâne el însuşi un epicentru al războiului împotriva terorii. Şi totuşi, este un lucru pe care tindem să îl trecem prea uşor cu vederea în această efervescenţă a denunţării cu orice preţ a ipocriziei şi jocului „dublu“ practicat de autorităţile pakistaneze.
Sigur, este greu de crezut că Bin Laden locuia într-o fortăreaţă situată într-unul dintre cele mai militarizate oraşe din ţară, sub nasul armatei, fără protecţia şi binecuvântarea implicită a serviciilor secrete pakistaneze. Pe de altă parte, nu ar trebui să uităm că, în ultimii ani, autoritatea formală a Islamabadului a devenit ea însăşi ţinta unui asalt islamist al cărui scop este eliminarea sistematică a liderilor politici moderaţi şi destabilizarea cu orice preţ a ţării. În acest sens, asasinarea fostului premier Benazir Bhutto, în 2008, face parte dintr-un tipar mai larg care continuă şi astăzi. Iar 2011 nu face excepţie. Un val de asasinate a cuprins Pakistanul încă din primele zile ale noului an: la 4 ianuarie, guvernatorul Punjabului (Salmaan Taseer) a fost asasinat, iar la 2 martie ministrul Minorităţilor (Shahbaz Bhatti - singurul creştin din guvern) a fost împuşcat în Islamabad. Ce aveau cei doi în comun? Amândoi erau susţinătorii unei societăţi deschise, tolerante, egalitare, în care dezbaterea este protejată şi „oamenii nu sunt ucişi doar pentru că îşi exprimă opinia“; amândoi erau promotorii unei campanii de modificare a legislaţiei antiblasfemie. Cert este că islamiştii talibani lovesc chirurgical în punctele gravitaţionale ale autorităţii statului. Între timp, tot mai multe atacuri jihadiste au loc în Punjab. Cel mai spectaculos a avut loc în luna martie, când, la o înmormantare, un atentator sinucigaş a detonat o bombă care a ucis 36 de persoane şi a rănit alte 100. Presiunea constantă pe care islamiştii o exercită asupra Punjabului nu este întâmplătoare. Provincia este inima statului pakistanez: 56% din populaţia ţării se află în Punjab; 75% din armată este formată din recruţi punjabi; tot aici se află trei sferturi din industria naţională şi cele mai productive culturi agricole.
În acelaşi timp însă, după 2009, sub presiunea Administraţiei Obama, preşedintele Zardari a lansat o masivă operaţiune de contrainsurgenţă împotriva talibanilor pakistanezi, în încercarea de a recupera controlul asupra zonelor tribale de la graniţa afgană şi de a sufoca baza de alimentare a insurgenţei de dincolo de frontieră. În replică, talibanii pakistanezi şi-au extins campania de atacuri teroriste în Pakistanul profund, ameninţând Punjabul şi celelalte oraşe. Iar preţul plătit de armata pakistaneză, pentru o campanie cerută de Occident, este semnificativ: 3.200 de militari au fost ucişi în luptele împotriva militanţilor islamişti, inclusiv 85 de ofiţeri aparţinând temutelor servicii secrete ISI. Sigur, milioane de dolari au fost pompaţi în susţinerea acestei campanii şi în proiecte de dezvoltare şi reconstrucţie a regiunilor tribale, pentru că, în cele din urmă, victoria nu este militară, ci se reduce la cucerirea „inimilor şi sufletelor“ populaţiei locale. O eventuală tăiere a acestor fonduri de către Congresul American ar putea pune în pericol progresele înregistrate în ultimii ani.
Dar, în ciuda faptului că Islamabadul se luptă pe propriul front antiislamist, nu se poate nega că, exact în acelaşi timp, anumite structuri ale statului pakistanez oferă adăpost talibanilor afgani şi asociaţilor lor din Al Qaeda (în special în nordul Balucistanului şi în oraşul Quetta). Nu degeaba un număr record de operatori Al Qaeda au fost eliminaţi de americani pe teritoriul Pakistanului. De altfel, spaţiul său aerian s-a transformat, după 2009, într-un autentic paradis zburător al dronelor americane. Aceste veritabile „legături imorale“, din perspectivă occidentală, au o tradiţie care coboară până în anii ´80 ai secolului trecut, când rezistenţa mujahedină se afla de partea corectă a istoriei. Pentru statul pakistanez, „investiţia“ tacită în talibanii afgani, precum şi în organizaţia Lashkar-e-Taiba (responsabilă de atacurile de la Mumbai, din 2008) este pragmatică şi are rolul unei poliţe de asigurare geopolitice. În plus, cauza afganilor talibani este extrem de populară pe „străzile“ din Lahore şi din celelalte oraşe „punjabe“, fiind considerată o rezistenţă legitimă, simbolic asociată eroilor mujahedini. În cele din urmă, în imaginarul pakistanez, un Afganistan lipsit de prezenţă americană înseamnă un stat controlat de tradiţionalul aliat al Indiei - Alianţa Nordului. În acel moment, coşmarul strategic al Islamabadului ar deveni realitate, încercuirea sa strategică fiind desăvârşită.
* * *
Un Pakistan jihadist
În mai 2009, revista 22 a realizat în exclusivitate un interviu cu Bruce Riedel, cel care a fost personal însărcinat de preşedintele Obama să coordoneze şi, în cele din urmă, să redacteze strategia Casei Albe pentru regiunea Af(ghanistan)-Pak(istan). Recitite astăzi, gândurile acestui fost analist al CIA, cu o solidă expertiză în problematica Asiei de Sud, capătă o prospeţime nebănuită: „Ameninţarea reprezentată de adepţii Jihadului, formalizată prin alianţa dintre talibani şi reţeaua Al Qaeda, nu se mai limitează de mult, în mod exclusiv, la centura tribală: există posibilitatea reală ca aceasta să se extindă în centrul Pakistanului, în Punjab, în marile oraşe Karachi şi Lahore, afectând chiar şi Islamabadul. De asemenea, nu este exclusă o preluare în forţă a statului pakistanez de către forţele extremismului militant.
Nu este un pericol iminent, cu siguranţă nu este inevitabil, dar este o posibilitate reală de care întreaga lume ar trebui să fie conştientă. Pakistanul este deja extrem de instabil. Dacă ar fi deturnat de către militanţii islamişti, Pakistanul s-ar putea transforma într-o industrie a Jihadului protejată de arme nucleare: o bază operaţională cu un potenţial de recrutare imens, un paradis Al Qaeda şi al grupării teroriste Lashkar-e-Taiba, la care se adaugă arsenalul nuclear cu cea mai rapidă rată de dezvoltare din lume. Pe scurt, un stat colonizat de adepţii Jihadului în Pakistan ar fi cea mai gravă ameninţare de securitate pe care lumea a cunoscut-o de la sfârşitul Războiului Rece“. //
* * *
Un stat eşuabil
Cu o populaţie de 184 de milioane de locuitori, Pakistanul are de 6 ori mai mulţi locuitori decât Afganistanul, de 2 ori mai mulţi locuitori ca Iranul şi reprezintă aproape 2/3 din toată lumea arabă. O eventuală eşuare a statului formal, sub presiunea talibanilor pakistanezi, ar amorsa nu doar o bombă demografică, ci şi una nucleară. Iar atunci când Occidentul preseză armata ar trebui să-şi reamintească ce spunea Voltaire - „dacă unele state au o armată, armata prusacă deţine propriul stat!“. Slăbirea armatei ar putea distruge statul pakistanez. (sursa> Anatol Lieven)
Citeste si despre: Pakistan, Jihad, Islamabad, provincie, Zardari.
