Pariul lui Alexis Tsipras

Demisia Cabinetului Alexis Tsipras și, foar­te probabil, convocarea alegerilor legis­la­ti­ve anticipate reprezintă un pericol pen­tru stabilitatea politică a Greciei, dar aceasta nu le împiedică să fie unica soluție acceptabilă din punct de vedere democratic. Prin faptul că, de această dată, opțiunile de politică pu­bli­că – inclusiv ieșirea țării din zona euro – vor fi dis­cu­­tate deschis, noul scrutin va putea repara câte ceva din răul produs în ia­nua­rie.

Din punctul meu de ve­de­re, marea problemă a ace­lui scrutin nu este aceea că Syriza, coaliția de extrema stângă care a obținut victoria, a făcut promisiuni iresponsabile. Feno­me­nul este des întâlnit în democrațiile dis­funcționale, cum este cea elenă. Marea pro­blemă ține de faptul că o bună parte din­tre activiștii și membrii Syriza au in­trat în campanie și apoi la guvernare cu o agendă ascunsă: conștienți de faptul că populația nu ar fi susținut ieșirea din zona euro ca preț al încetării politicilor de aus­teritate, acești militanți au dorit ca Gre­xit-ul să se producă pe fondul eșecului ne­gocierilor cu creditorii internaționali. Ast­fel, ei ar fi fost scutiți de nevoia de a și-l asu­ma și ar fi putut da vina pentru acest deznodământ pe partenerii din zona euro, pe instituțiile financiare, pe oricine alt­ci­neva.

N-avem de unde să știm care au fost intențiile inițiale ale lui Alexis Tsipras, nici ce pondere au deținut, în timp, adepții ie­șirii. Opiniile oamenilor se schim­bă, între timp, mai ales sub presiuni și constrângeri venite din mediul politic. Comportamentul lui Tsipras din ultimele luni ar susține, totuși, ideea că premierul nu a fost – sau, după un timp, a încetat să fie – un adept al ieșirii. La fel, ar fi rezo­na­bil să presupunem că alături de el rămân acele segmente ale extremei stângi care doresc rămânerea țării în zona euro.

Pe de altă parte, am putea presupune că gru­parea care a părăsit Syriza și este pe ca­le să creeze partidul Unitatea Populară își va asuma deschis opțiunea Grexit, iar ale­gătorii care vor vota această formațiune își vor exprima clar preferința pentru acest deznodământ. Desigur, Unitatea Po­pu­lară nu va fi singurul partid care îl va predica, întrucât tema este populară și în rândul extremei drepte. Dar balanța de putere ce va rezulta din alegeri ne va spune mult mai clar, printre altele, cât de mare este sus­ținerea pentru reforme structurale și cât de semnificativă este dorința de reve­nire la drahmă. Totodată, dacă ne referim strict la tabăra antieuro, vom putea vedea cât de atractiv este paradisul comunist (Unitatea Populară, Partidul Comunist – KKE) prin comparație cu cel naționalist-populist (Grecii Independenți) sau fascist (Zori Aurii).

Lipsa de onestitate a politicienilor și lipsa de luciditate a multor cetățeni (până într-un punct, explicabilă prin șocurile economice și politice la care au fost supuși în ultimii cinci–șase ani) au condus, în ianuarie, la un rezultat despre care nu putem fi siguri că reflecta „înțelegerea luminată“ a alter­na­tivelor de politică publică – un criteriu pe care teoreticienii democrației îl con­si­deră important pentru ca procesul politic dintr-o anumită comunitate să poată fi nu­mit democratic. Noul scrutin ar putea re­media câte ceva, pe această dimensiune.

Desigur, toată această dis­cu­ție despre alegeri are sens doar dacă nici Noua Democrație, nici cel de-al treilea grup politic din Par­lament nu reușesc să for­meze o majoritate. Inte­re­sant este faptul că, prin ru­perea Syriza, cel de-al trei­lea grup din Parlament a devenit tocmai Unitatea Populară, condus de fostul ministru al „Reconstrucției productive“, Mediului și Energiei, Panagiotis Lafazanis. Vom vedea, eventual, cum va fi in­ter­pre­tată Constituția greacă în această privință: are dreptul să primească mandatul de a forma guvernul o formațiune ce nu a tre­cut ca atare proba alegerilor, ci provine din scindarea altei grupări?

În momentul finalizării acestui text, man­datul se află în posesia Noii Democrații, care încearcă să evite dizolvarea Parl­a­men­tului. Șansele sunt, însă, foarte mici, dată fiind configurația politică a forului le­gis­la­tiv actual.

Premierul grec Alexis Tsipras şi-a anunţat demisia săptămâna trecută.

Până acum, partenerii europeni nu s-au arătat prea nemulțumiți de declanșarea pro­cesului ce va conduce, probabil, la ale­geri anticipate. Sigur că scrutinul va duce la o anumită încetinire a adoptării refor­melor, însă nici nu existau prea mari iluzii în această privință. Pentru guvernele cre­ditoare, aflate sub presiunea propriilor ce­tățeni, e important să obțină o imagine cla­ră asupra scenei politice ateniene, în special în privința sprijinului pentru poli­ticile de austeritate. După scrutin, însă, ar trebui să ne așteptăm la o presiune dis­cre­tă, dar puternică, în favoarea creării unei coaliții proreforme. Nu va fi deloc ușor, pentru că nici Noua Democrație (centru-dreapta, parte din grupul Partidului Po­pu­lar European), nici PASOK (membru în grupul Partidului Socialiștilor Europeni) nu vor accepta prea ușor să colaboreze cu Tsipras. Poate că o mai mare flexibilitate ar fi de așteptat din partea formațiunii de centru-stânga To Potami, mai puțin an­grenată în schimburile extrem de dure din ultima vreme.

În fine, multe vor depinde de performanța electorală a Syriza, după ce Guvernul Tsipras și-a încălcat marea promisiune electorală, precum și angajamentele asu­mate înaintea referendumului din 5 iulie. E rezonabil să presupunem că Syriza a optat pentru alegeri rapide pentru că li­derii ei sunt conștienți de riscul unor pier­deri masive, pe măsură ce guvernul ar tre­bui să aplice măsurile de austeritate. Nu știm, însă, cât de mari vor fi costurile deja fac­turate, în urma celor opt luni de guver­na­re. În lipsa unor sondaje preelectorale – ele vor începe să apară, probabil, în zi­lele următoare –, nu ne putem baza prea mult pe datele care indică menținerea unui grad semnificativ de popularitate pen­tru premierul Tsipras.

Totuși, probabil că Syriza mizează pe șansa de a rămâne prima cla­sată și după votul din septem­brie, ceea ce i-ar aduce și o pri­mă electorală semnificativă, în baza legislației electorale din Grecia. În aces­te condiții, gruparea d-lui Tsipras ar fi nucleul indispensabil al oricărei coaliții proreforme. Dacă extrema stângă și ex­trema dreaptă anti-UE vor obține scoruri mari, așa cum e de așteptat să se întâm­ple, va crește presiunea asupra Noii De­mo­crații și a celorlalte formațiuni moderate, în direcția unei forme de colaborare cu Syriza. Așadar, în esență, premierul în­cearcă să conserve poziția centrală a for­mațiunii sale pe eșichierul politic elen.

Variabila timp este bine speculată de pre­mier, în sensul că plasarea alegerilor în septembrie îi dă timp să facă epurări în rândul propriei formațiuni, dar nu le permite rebelilor din Unitatea Populară să progreseze prea mult în privința or­ga­nizării. Cum duelul între Syriza și Unitatea Populară este, probabil, cel mai interesant front al bătăliei electorale, fixarea unei da­te apropiate îi dezavantajează net pe di­zidenți.

Altfel, luna septembrie este bună pentru Sy­riza și pentru că principalul adversar, Noua Democrație, se află încă sub o con­ducere interimară – în frunte cu Vangelis Meimarakis, fost ministru al Apărării și președinte al Parlamentului – și se vede confruntată cu nevoia de a găsi urgent o formulă de leadership care să beneficieze de legitimitate internă și de popularitate în rândul electoratului. Apoi, este clar că Noua Democrație nu a ieșit încă din pur­gatoriul electoral în care au împins-o eșecurile guvernamentale anterioare. Și mai acută este această senzație în cazul formațiunii socialiste tradiționale, PASOK, care va deveni adversarul natural al Sy­riza, în cazul în care aceasta din urmă intră în zona moderată a stângii.

Așadar, au existat destule motive pentru care încercarea d-lui Tsi­pras de a forța alegeri anti­cipate are sens și îi poate aduce beneficii. Nu trebuie uitat, în­să, faptul că, într-o atmosferă atât de în­cărcată precum cea existentă astăzi în Grecia, alegerile reprezintă și un risc. Evitată până acum – inclusiv în campania electorală anterioară –, violența rămâne pericolul cel mai grav. Chiar dacă și de data aceasta vor lipsi manifestările de vio­lență fizică, ar trebui să ne așteptăm la un nivel ridicat de toxicitate în discursul pu­blic, în primul rând din cauza extre­miș­tilor de dreapta și de stânga. Xenofobia poate deveni un pericol în plus, mai ales pe fondul valurilor de refugiați care au ajuns și continuă să ajungă pe teritoriul grec. Demagogia populistă este mereu un pericol și un agent coroziv pentru demo­crație, indiferent cât de frumoase sunt ambalajele în care este livrată. Abordările conspiraționiste sunt o veche problemă în dezbaterea politică elenă și este de aș­tep­tat ca ele să fie, acum, mai numeroase și mai dure decât în ianuarie. Iar lista poate continua, cu condiția să nu uităm de ele­mentul cel mai important: un electorat de­primat, incluzând o generație tânără lip­sită de speranță.

Nu este posibilă democrația fără reflec­ta­rea corectă a opțiunilor populare, indi­fe­rent cum și pe cale s-au constituit, indi­ferent cât sunt de întemeiate. Din acest punct de vedere, este bine că grecii au po­sibilitatea de a recompensa și de a sanc­ționa pe cine cred ei de cuviință. Prin ac­țiunile din ultima vreme ale guvernului, țara s-a reînscris – cu ocolișuri, zbateri și sa­crificii – pe coordonatele reformelor struc­turale. Este dreptul cetățenilor de a o lăsa pe acest drum sau de a o scoate și de a căuta orizonturi noi, periculoase, da­că nu chiar întunecate.