Parteneriatul fricii de Rusia

Parteneriatul dintre România și Polonia, așa cum se conturează acum, este mai degrabă unul de conjunctură, născut din teama de Rusia și care, foarte probabil, se va limita doar la colaborarea între servicii, armată, ministerele de Externe.

Președintele Iohannis nu mai face știri de multe săptămâni. El doar adună like-uri. Până și vizita în Polonia, de la care se aș­tep­tau atât de multe, abia dacă a fost co­mentată. Pentru destulă lu­me, Klaus Iohannis a de­ve­nit la nici trei luni de man­dat mult prea previzibil și plictisitor. Punctajele pe ca­re le primește pre­șe­din­tele se pare că nu mai con­țin idei, ci fraze debil cons­truite, care amintesc de sti­listica Operelor complete ale lui N. Ceaușescu. Iar K. Iohannis nu face altceva de­cât să citească netulburat acele punctaje, precum un copil care învață limbi străine și cunoaște regulile de pronunție, dar nu înțelege ce citește. Rezultatul: impactul pre­ședintelui asupra agendei publice este nesemnificativ. Purtători secundari de mesaj nu are, astfel încât dezbaterile pu­blice pe tema vizitei la Varșovia au fost do­minate de... complotul Gazetei Wyborcza, care, în introducerea interviului cu Io­han­nis, spunea despre fostul președinte Bă­sescu că era „pro-rus“, afirmație retrasă du­pă nici două ore de pe site-ul pu­bli­ca­ției.

Preşedinţii României şi Poloniei, Klaus Iohannis şi Borisław Komorowski, la Varşovia (12 martie 2015)

A trecut aproape necomentat un do­cu­ment important, Declarația comună a pre­ședinților României și Poloniei. După con­ținutul lui se poate judeca temperatura relațiilor româno-poloneze, care-s obiec­tivele comune, prioritățile, domeniile de in­teres și colaborare. În document, Bu­cu­reștiul și Varșovia se angajează să în­tă­rească rolul NATO și UE și să sprijine res­pectarea dreptului internațional, suve­ra­nitatea și integritatea teritorială, in­vio­la­bilitatea frontierelor. După aceste generalități juridice, atunci când se referă la re­giune, textul devine ceva mai interesant. Pleacă de la constatarea că „agresiunea rusă împotriva Ucrainei și anexarea ilegală a Pe­nin­sulei Crimeea au schimbat situația de securitate din Europa“, subliniind „res­ponsabilitatea comună a Po­loniei și României privind securitatea, stabilitatea și prosperitatea“ în regiune. Din cele nouă puncte din Declarație, ma­joritatea se referă la probleme de se­cu­ritate și apărare în fața amenințării Rusiei. Chiar și atunci când nu este vorba explicit de amenințarea rusească, tot conturul Krem­linului se poate distinge în plan în­depărtat: securitate energetică prin dez­vol­tarea unor coridoare de tranzit nord-sud și printr-o diversificare sporită a surselor de aprovizionare; perspectiva aderării la UE pentru statele din Parteneriatul Estic (Republica Moldova, Ucraina, Georgia); bu­gete de apărare corespunzătoare; dez­voltarea parteneriatelor strategice cu SUA și „asigurarea unei prezențe relevante a forțelor americane pe propriile te­ri­to­rii“.

La punctul 2 se decide înființarea unui „me­canism de consultare permanentă la nivelul Administrațiilor Prezidențiale ale celor două țări“, semn că președinții vor să se implice personal. Însă eficiența aces­tui mecanism e îndoielnică, pentru că: 1) Polonia este o republică parlamentară, iar președintele Komorowski, foarte discret de altfel, are atribuții simbolice, impactul său asupra politicilor guvernului fiind de­terminat doar de faptul că președintele, pri­mul ministru și majoritatea par­la­men­tară au aceeași culoare politică; 2) cel pu­țin pentru moment, Klaus Iohannis este izo­lat, n-are multe pârghii la dispoziție, guvernul este condus de Victor Ponta, prin­cipalul său contracandidat în alegerile prezidențiale, astfel că punerea în operă a deciziilor acestui mecanism de colaborare româno-polonă depinde de bunăvoința premierului și a miniștrilor PSD. Există și un argument în favoarea acestui me­ca­nism (doar în ce privește partea română): CSAT este condus de președinte, iar în­tregul parteneriat strategic România-Po­lo­nia este concentrat pe chestiuni de se­cu­ritate și apărare, unde doar serviciile se­crete și armata vor conta.

Relansarea parteneriatului cu Polonia este o decizie așteptată, înțeleaptă, care vine în ultimul moment și care ar trebui să consolideze flancul estic al NATO. Ac­țiunea este răspunsul la semnale venite către noua administrație de la București, cel mai probabil dinspre SUA. Washing­tonul se află în plin proces de reevaluare a României, iar reconfirmarea par­te­ne­ria­tului cu Polonia este clar o bilă albă în fa­voarea Bucureștiului. Totodată, e limpede că e doar un parteneriat de conjunctură, născut din teama de Rusia, parteneriat ca­re se va limita doar la colaborarea între servicii, armată, ministerele de Externe. În același timp, e dezamăgitor faptul că se încearcă relansarea parteneriatului cu Po­lonia fără nici o dezbatere, cu oameni din „sistem“ (MAE, servicii, apărare) care doar cu câteva luni în urmă nu-și as­cun­deau ostilitatea față de Polonia, pe care o acuzau că ar fi responsabilă de criza din Ucraina. Dacă ar depinde de performanțele publice ale președintelui Iohannis, așa cum a fost în aceste prime luni de man­dat, succesul relansării parteneriatului cu Polonia e îndoielnic. Un eșec, însă, venit în­tr-un moment de criză regională atât de intensă, ar putea afecta catastrofal relația României cu SUA. De aceea, cred că „sis­temul“ e cel mai interesat de succesul acestui parteneriat româno-polonez.