Pe aceeași temă
„Pasul ultim în evitarea războaielor este de a-l face pe omul de stat responsabil în faţa legii“, s-a spus în deschiderea procesului de la Nürnberg. Astăzi, credibilitatea normelor societăţii internaţionale este pusă la îndoială de Assad.
Pe tot parcursul săptămânii trecute, cei mai importanţi stakeholderi ai Administraţiei Obama au fost trimişi în punctele gravitaţionale ale imaginarului naţional şi global, pentru a convinge grupurile ţintă (poporul american prin intermediul Congresului, pe de o parte, opinia publică globală via G20, pe de alta) de legitimitatea şi necesitatea unor eventuale lovituri militare asupra regimului Assad. Dar care sunt argumentele pe care Administraţia Obama le mobilizează în pledoaria sa?
Misiunea de a obţine susţinerea Congresului le-a revenit lui John Kerry şi lui Chuck Hagel, doi foşti veterani ai Vietnamului, cunoscuţi pentru reticenţa de a accepta cu uşurinţă utilizarea forţei militare şi adversari tradiţionali ai implicării Americii într-un nou conflict din Orientul Mijlociu. Pentru Kerry, argumentul esenţial al pledoariei pentru lovitura împotriva lui Assad nu ţine neapărat de traversarea frontierei pe care chiar Obama a enunţat-o în urmă cu câteva luni. Mult mai important, „această dezbatere este despre o frontieră globală, o frontieră a umanităţii, este o linie roşie pe care, oricine are conştiinţă, trebuie să o traseze“. Ceea ce contează pentru Administraţia Obama pare să fie mesajul colateral, pe care, o eventuală neutralitate a „societăţii internaţionale“, în aces caz, l-ar putea transmite tiraniilor de pretutindeni: armele de distrugere în masă devin o componentă legitimă, utilizabilă, o altă parte a arsenalului convenţional. „Ştim că Assad va interpreta tăcerea noastră ca pe o invitaţie de a utiliza acele arme fără impunitate. Iar impunitatea creează oportunitate, în mod specific, oportunitatea ca alţi dictatori şi terorişti să se doteze cu propriile arsenale de distrugere în masă“, a punctat Kerry.
O nuanţă esenţial diferită a fost adusă în discuţie de şeful Pentagonului. Hagel pare a fi, în mod fundamental, preocupat de impactul pe care eventuala neutralitate o poate avea asupra garanţiilor de securitate oferite de Statele Unite aliaţilor săi. Voinţa, credibilitatea şi angajamentele Washingtonului ar fi puse sub semnul îndoielii: „Aliaţii noştri de pretutindeni trebuie să fie siguri că Statele Unite îşi vor onora angajamentele de securitate. (…) Un refuz de a acţiona ar submina credibilitatea celorlalte angajamente de securitate ale Americii. Cuvântul Statelor Unite trebuie să însemne ceva. Este moneda forte în relaţiile internaţionale şi în angajamentele faţă de aliaţi“, a spus Hagel în timpul audierilor din Senat. Un ajutor nesperat, în sprijinul efortului de PR al administraţiei, a venit din partea fostului director al CIA, generalul David Petraeus, care, într-o declaraţie dată publicităţii, consideră că „eşecul Congresului de a valida cererea preşedintelui va avea serioase ramificaţii, nu doar în Orientul Mijlociu, ci în jurul lumii“. Pentru Petraeus, miza unui răspuns eficient depăşeşte exclusiv problematica siriană, semnalând „Iranului, Coreii de Nord şi altor potenţiali agresori să nu subestimeze niciodată voinţa Statelor Unite de a lua măsurile militare necesare, atunci când celelalte elemente sunt insuficiente“.
Comunitatea de think-tank-uri din Washington, altfel o piesă centrală în modelarea percepţiilor opiniei publice, nu putea să rămână în afara acestei ample campanii de persuasiune. Misiunea i-a revenit ambasadorului SUA la Naţiunile Unite, Samantha Power, o intervenţionistă pur sânge, formată în lumina ororilor Ruandei şi Balcanilor. Într-un discurs la Center for American Progress, aceasta a subliniat că utilizarea pe scară industrială a arsenalului chimic va extinde masiv valurile de refugiaţi sirieni din Liban, Iordania şi Irak, amplificând clivajele interne şi fracturând şi mai mult aceste societăţi deja extrem de instabile. „Al patrulea cel mai mare oraş al Iordaniei este tabăra de refugiaţi Zaatari. Jumătate dintre refugiaţii sirieni sunt copii şi ştim ce se poate întâmpla cu copiii care se maturizează, fără oportunităţi şi speranţe, în taberele de refugiaţi; taberele se transformă în teritoriu de recrutare pentru extremişti“, a avertizat Samantha Power.
Nu în ultimul rând, Obama însuşi şi-a asumat rolul de a convinge cele mai importante 20 de economii ale lumii de necesitatea de a acţiona împotriva regimului Assad. În conferinţa de presă ţinută în urma Summit-ului G20, Obama a anunţat că majoritatea statelor prezente sunt de acord cu concluzia că regimul Assad este vinovat de folosirea armelor chimice. Pe acest fond, America nu poate lăsa să se prăbuşească o normă centrală a societăţii şi, în definitiv, a „ordinii internaţionale“. Vorbim de o normă asumată de 189 dintre state, reprezentând 98% din populaţia globului. „Când comunitatea internaţională este paralizată şi nu acţionează, atunci norma se destramă. Şi dacă această normă se destramă, atunci alte norme şi interdicţii încep să se destrame. (…) Este o ameninţare pentru pacea şi securitatea globală“, a spus Obama la Sankt Petersburg, dezvoltând o veritabilă teorie a dominoului, care ameninţă ordinea internaţională şi justifică o intervenţie externă. Un nou „moment München“, în cuvintele lui Kerry.
Şi dacă Assad, departe de a fi descurajat să-şi folosească arsenalul de distrugere în masă, extinde, accelerează utilizarea armelor interzise împotriva comunităţilor rebele? În cele din urmă, Assad nu este Miloşevici (care avea prea mult de pierdut). Assad se află într-o competiţie existenţială în care toate mijloacele sunt considerate legitime pentru a asigura supravieţuirea regimului. Este America pregătită să pluseze? „Cred că, în acel moment, mobilizarea comunităţii internaţionale va fi mult mai simplă. Consiliului de Securitate i-ar fi extrem de greu să se opună şi ne vom alătura unei coaliţii internaţionale ca să fim siguri că se opreşte“, a avertizat Obama.
* Octavian Manea este masterand Fullbright în studii de securitate la Maxwell School of Citizenship and Public Affairs, Washington D.C.
