Politica peruană ca o afacere de familie

Presa peruană face referire la decizii luate de preşedintele Ollanta Humala doar după ce s-a consultat cu mult mai carismatica sa soţie, Nadine Heredia. Cei mai acizi comentatori subliniază chiar că aceasta ar fi cea care guvernează cu adevărat, cea care ia decizii în absenţa unei funcţii alese.

Peru beneficiază de peste un deceniu de o perioadă de stabilitate politică şi de creş­tere economică constantă de 6,5% pe an, din 2003, deşi anul acesta se va situa doar la 5%, conform The Eco­nomist. Actualul pre­şe­din­te, Ollanta Humala, a fost ales în 2011 ca un presupus candidat de stânga, având în vedere şi prima sa can­didatură din 2006 susţinută de Hugo Chavez, dar a gu­vernat mai degrabă la cen­tru şi, fiind chiar acuzat de foşti susţinători, la dreapta. El nu mai este la fel de apre­ciat ca în urmă cu doi ani şi ultimele luni au văzut proteste de masă împotriva guvernării sale şi o dramatică scădere în sondaje.

Când am aterizat la Lima la începutul lu­nii iunie 2013, una dintre primele ştiri pe care le-am auzit a fost că 70% dintre ce­tăţeni ar face parte din clasa mijlocie, dar realitatea peruană te face să te îndoieşti de această statistică. De altfel, ştirea era însoţită de un nelipsit sondaj de opinie pe străzile capitalei, la care peruanii răs­pun­deau mai degrabă negativ. E drept şi că Pe­rú oferă o imagine încă destul de inegală: bogăţie excesivă în unele cartiere ale ca­pitalei (Miraflores, San Isidro) şi scene rup­te parcă din secolul XIX în oraşe de pro­vincie din zona andină, precum Juliaca, sau sate fără electricitate pe insulele de pe Lacul Titicaca.

Pe de altă parte, istoria recentă a ţării di­feră de cea a vecinilor, prin prisma con­flic­tului intern extrem de nociv din perioada anilor 1980 şi 1990, după tranziţia la de­mo­craţie, şi care a lăsat un număr im­pre­sionant de victime (70.000 conform ra­por­tului Comisiei de Adevăr şi Reconciliere care datează din 2003), aparţinând în ma­joritatea lor comunităţilor indigene, es­ti­mate la 45% din populaţia ţării, dar care domină în zona andină.

Familia Humala şi „realegerea conjugală“

Una dintre principalele teme politice ale ultimelor luni a fost în Perú chestiunea „realegerii conjugale“, aşa cum a numit-o fostul preşedinte Alan García, în 2016. Dez­minţirile lui Nadine Heredia, soţia pre­şedintelui, cât şi ale lui Ollanta Humala în­suşi nu au pus capăt speculaţiilor având în vedere că Gana Perú, coaliţia la gu­ver­nare, nu are deocamdată o altă opţiune. Na­dine Heredia a fost acuzată că foloseşte fon­durile publice pentru a-şi asigura ale­ge­rea în 2016. Adesea, presa peruană face referire la decizii luate de Humala doar du­pă ce s-a consultat cu mult mai caris­ma­tica sa soţie. Cei mai acizi comentatori su­bliniază chiar că aceasta ar fi cea care gu­vernează cu adevărat, cea care ia decizii în absenţa unei funcţii alese. Pentru ca Na­dine Heredia să poată candida, ar trebui mo­dificată Legea alegerilor, intenţie care a fost negată atât de către prim-ministru, cât şi de însăşi soţia preşedintelui. Această temă a dus la scăderea cuplului pre­zi­den­ţial în sondajele de opinie, care sunt in­vo­ca­te pentru orice decizie luată de guvern (pre­dominaţia sondajelor fiind una dintre caracteristicile neopopulismului, care pa­re o trăsătură solidă a sistemului politic peruan, şi nu doar un acci­dent fujimorist).

În acelaşi timp, fratele pre­şedintelui, Antauro Hu­ma­la, se află în închisoare pen­tru un atac armat soldat cu şase victime, iar Ollanta n-a făcut niciun gest pentru a-l elibera mai devreme. Am­bii fraţi, militari şi sus­ţi­nă­tori ai ideologiei na­ţio­na­liste inspirate de tatăl lor, Isaac Humala (celebru politician co­mu­nist), cunoscută drept etnocacerism, s-au revoltat în 2000 şi împotriva lui Alberto Fujimori, au fost închişi, dar eliberaţi des­tul de repede. Antauro a fost însă con­dam­nat la 19 ani de închisoare în 2005 pentru atacul împotriva comisariatului din An­da­huaylas, din timpul mandatului lui Ale­jandro Toledo.

Ca urmare a deciziilor controversate sus­ţinute în ultima perioadă, numeroase pro­teste masive au fost văzute în Perú. Merită amintită decizia preşedintelui Humala de a introduce serviciul militar obligatoriu care a fost anulată de Tribunalul Cons­ti­tuţional, dar şi reforma educaţiei, care pre­vede eliminarea unor posturi din sis­tem. Cel mai important protest a fost cel provocat de decizia Congresului de a îm­părţi, conform unui algoritm secret, func­ţii importante pentru instituţii inde­pen­dente precum Ombudsman, Tribunalul Constituţional şi board-ul Băncii centrale. În urma publicării unei înregistrări a ne­gocierii secrete la care participau re­pre­zentanţi ai puterii alături de cei ai opo­ziţiei fujimoriste, protestele importante de stradă au dus la anularea numirilor de către Congres.

Familia Fujimori şi pedichiurista

De asemenea, pe primele pagini ale zia­relor peruane, subiect principal în emi­si­unile televizate era, la începutul lunii iunie, refuzul preşedintelui Humala de a-l graţia din cauze umanitare pe Alberto Fujimori, aflat în închisoare, unde is­pă­şeşte o condamnare care include acuzaţii de corupţie şi crime împotriva drepturilor omului (în principal, două masacre co­mandate la începutul anilor 1990).

Războiul intern şi terorismul declanşat de mişcările de gherilă, Calea Luminoasă (El Sendero Luminoso) şi Mişcarea Re­vo­lu­ţio­nară Túpac Amaru (MRTA), din anii 1980-1990 au încă o influenţă asupra societăţii peruane, marcată de atentatele spec­ta­cu­loase din Lima sau de gropile comune din regiunile izolate ale ţării, în care lipsa au­torităţilor statului a dus la crearea de mi­liţii cetăţeneşti pentru a se apăra de ata­curile arbitrare ale senderistas. Imaginile incluse în expoziţia Yuyanapaq (expresia în quechua pentru „A-şi aduce aminte“) do­cumentează diferitele faţete ale acestei perioade marcate de terorism: de la ur­me­le exploziilor din capitală sau imaginea emblematică cu un câine spânzurat de un stâlp din Lima şi care a devenit un fel de semnătură a organizaţiei Sendero Lu­mi­no­so, la imaginile celor care-şi caută încă ru­dele dispărute şi care poartă, ca şi în alte ţări sud-americane, fotografia alb-negru a celui drag.

Responsabil de violenţa din partea statului în anii 1990, Fujimori se bucură de un statut de condamnat privilegiat. Ce mi-a atras atenţia asupra felului în care acesta îşi petrece condamnarea a fost un articol de opinie publicat într-una dintre cele mai importante reviste de comentarii po­li­tice, în care autoarea relatează povestea spu­să de propria pedichiuristă, pe care în­tâmplător o împarte şi cu Keiko, fiica cea mare a lui Alberto Fujimori, fostă membră a congresului şi fostă candidată la alegerile prezidenţiale din 2011. Aceasta a fost dusă de către Keiko în închisoare pentru a-i oferi serviciile sale şi condamnatului Al­berto Fujimori! De fapt, Alberto Fujimori poate beneficia de câte vizite doreşte şi îşi petrece zilele într-un apartament cu tot confortul necesar, plângându-se însă de prostul tratament pe care îl primeşte şi de sănătatea precară, în urma operaţiilor de cancer suferite în ultimii ani.

Condamnat în 2009 la 25 de ani de în­chi­soare pentru crimele săvârşite în timpul man­datelor sale ca preşedinte (1990-2000), Alberto Fujimori este încă unul din­tre principalele personaje politice pe­ru­a­ne. Doi dintre copiii acestuia îi continuă moş­tenirea politică. Este vorba în prin­ci­pal de Keiko Fujimori, contracandidata lui Hu­ma­la în 2011, dar şi de fratele acesteia, Kenji Fujimori, actual parlamentar al ace­lu­iaşi par­tid, cel mai important partid de opo­ziţie, Forţa Populară, condus de Keiko.

Haga şi Chile

La nivel regional şi în ceea ce priveşte re­laţiile cu vecinii săi, procesul de la Curtea Internaţională de la Haga este printre cele mai importante teme din actualitatea peruană a acestui an. Curtea de la Haga trebuia să emită o decizie în iulie, dar nu a făcut-o încă, anunţând că de abia în sep­tembrie va anunţa o soluţie. În ianuarie 2008, Perú a solicitat Curţii stabilirea unei limite maritime pentru Chile la distanţă egală de coasta ambelor state, pretinzând că limita nu a fost niciodată fixată şi ce­rând un triunghi mai mare decât cele 200 de mile marine, lucru care i-ar aduce 35.000 de kilometri pătraţi în plus, care aparţin acum Chile. Pe de altă parte, Chile estimează că aceste limite au fost fixate de tratatele din 1952 şi 1964 şi că triunghiul cerut de Perú se află în zona apelor in­ternaţionale.

În ciuda acestui conflict care acompaniază resentimentele istorice ale peruanilor îm­po­triva chilienilor, după victoria acestora din urmă în Războiul Pacificului (1879-1883), care a însemnat cedarea sudului peruan chi­lienilor, cele două ţări fac parte din ace­leaşi organizaţii regionale. Perú este şi mem­bră fondatoare, alături de Chile, a Alianţei Pacificului (cu SUA, Mexic şi Columbia), cea mai recentă iniţiativă pro-SUA din regiune, acuzată de unii co­men­tatori de stânga că a avut ca principal scop contracararea UNASUR, alianţa tu­tu­ror statelor din America de Sud. //