Pe aceeași temă
Într-un moment în care în Libia se anunţă zorii triburilor, iar bătrânul continent e cuprins de teama de Eurabia, povestea unui Lawrence de secol XXI ar putea să devină pentru noi toţi o sursă de inspiraţie.
În Tameen, un cartier din Ramadi (capitala provinciei Anbar, Irak), se poate vedea o secţie de poliţie ridicată în prima parte a anului 2007. Clădirea este denumită „Martir Hisham Abu Risha“ în memoria unui ofiţer american de 32 de ani, ucis în decembrie 2006. Este singura clădire irakiană care poartă numele unui american. În interiorul sediului, pe unul dintre pereţi, se află portretul său: Căpitanul Travis Patriquin. Aşadar, un ofiţer american considerat martir în vechiul fief al insurgenţei sunite din Anbar? Pare o scenă ireală, de film. „A fost un erou“, spune primarul. „Ne-a redat libertatea.“ În „folclorul local“ se spune că a avut un rol pivot în unificarea triburilor împotriva Al-Qaeda.
Pe alocuri, viaţa lui Patriquin seamănă cu o producţie hollywoodiană: iubea istoria şi mitologia Orientului Mijlociu şi a fost mereu fascinat de legenda lui Lawrence al Arabiei, de abilitatea lui de a plonja în cultura orientală. Pasiunea pentru arabi, pentru cultura, limba şi obiceiurile lor i-a captivat pe amândoi. Patriquin era intrigat de ideea unui occidental capabil să se conecteze emoţional atât de profund cu populaţia nativă. A urmat timp de 15 luni cursuri intensive de limbă arabă. A studiat cu profesori sirieni, egipteni şi libanezi. A memorat pasaje întregi de poezie arabă şi a citit Coranul în original. A petrecut chiar o lună în Iordania, la Universitatea Yarmouk, unde şi-a rafinat aptitudinile lingvistice. Dar locul preferat era în altă parte. Încerca să absoarbă tot ceea ce „strada arabă“ putea să îi ofere: ritmurile, ritualurile şi mai ales colocvialismul său. De fapt, naturaleţea sa.
În mai 2006 ajunge în epicentrul rezistenţei sunite, în Ramadi, un oraş fantomă, deşi „faimos pentru dispozitivele explozive improvizate, precum unele oraşe din Franţa pentru vinurile lor“. Un fel de „champions league“ al insurgenţilor. Aici devine responsabil de afacerile culturale, de interacţiunea cu triburile şi comunitatea locală. Plonjează literalmente în conversaţii nemijlocite cu proprietarii de magazine, liderii formali şi informali, cu irakienii obişnuiţi. Are vocaţia acelor „small talks“ care îi face pe localnici să îşi deschidă sufletul în faţa lui: „petrece ore-n şir socializând la un ceai, la o ţigară sau în jurul unei fripturi de capră discutând despre subiecte de familie“. Patriquin a înţeles că nici cele mai sofisticate arme nu vor putea câştiga acest război şi că „singura modalitate este să bei mii de căni de ceai şi să fumezi sute de ţigarete. Trebuie să construieşti o legătură de încredere la nivel personal. Şeicii vor să ştie unde ai crescut, să afle despre oraşul tău natal, despre şcoala pe care ai urmat-o. Arată-le fotografii cu familia ta. Nu grăbi lucrurile“. O imagine foarte diferită de cea convenţională a militarilor obişnuiti să dărâme uşi şi să acţioneze letal.
Patriquin ştia că populaţia era terenul cheie. Or, pentru a-i influenţa comportamentul trebuia, în primul rând, să înţeleagă resorturile motivaţionale care o pun în mişcare. Pe scurt, ceea ce o face să „ticăie“. Până în ultimele clipe de viaţă, Patriquin avea să susţină un singur lucru: în Irakul profund, al legăturilor tribale, „şeicii reprezintă cheia pentru a câştiga totul. Nu vom ajunge nicăieri dacă îi ignorăm pe şeici“. Ca şi Lawrence al Arabiei în timpul său, Patriquin a căutat să lucreze cu formele organice de legitimitate de la firul ierbii, manevrându-le asemenea unor pârghii. „Era foarte bun în a-i evalua pe oameni, în a le găsi butoanele şi a le apăsa“, povesteşte un fost camarad. S-a mişcat cu agilitate pentru a-i cultiva pe acei lideri naturali care ar fi putut influenţa decisiv opţiunile comunităţii locale. În plus, nu l-a căutat niciun moment pe “Thomas Jefferson”, ci mai degrabă pe „Tony Soprano”. „Nu ajungi şeic acţionând cu gingăşie. Dar să nu uităm-orice sfânt are un trecut şi orice păcătos un viitor”, obişnuia să spună Sean MacFarland, comandantul unităţii căpitanului Patriquin.
A fost suficient să identifice vectorii strategici pentru a pune în mişcare o întreagă epidemie socială a schimbării. Iar pentru Patriquin, şeicul Sattar Abu Risha s-a dovedit a fi cheia către triburile din Ramadi: „Nimic nu va merge în Ramadi fără el. Acest om este pentru noi forţa gravitaţională“, personalitatea capabilă să electrizeze triburile. Prietenia pe care a dezvoltat-o cu şeicul Sattar a fost intensă, profundă, personală. S-a mutat literalmente în casa şeicului, transformată în cartier operaţional, pentru a plănui împreună detaliile „trezirii triburilor“. Cei doi, asemeni lui Lawrence şi Feisal înaintea lor, au modelat decisiv istoria acelui moment. Nu a fost doar o alianţă de război, ci şi o conexiune personală: Sattar şi Patriquin au devenit „fraţi de sânge“. A fost una dintre cele mai intense camaraderii la care au ajuns un irakian şi un american, în istoria acestui razboi. Ulterior, după moartea căpitanului american, şeicul Sattar avea să spună: „A fost fratele meu. Vorbea araba şi arăta ca un arab. Era modest şi prietenos. Obişnuia să se joace în împrejurimi cu fiul meu. A fost esenţial în a construi legătura dintre SUA şi şeici. Am pierdut o persoană foarte dragă nouă“. Tot el i-a dat căpitanului Patriquin numele de Hisham (un cuvânt derivat de la străbunicul profetului Mahomed şi care înseamnă „sabie care nu dă niciodată greş“), spunându-i: „După război, casa mea este şi casa ta“.
Care să fie secretul succesului său? „Personalitatea sa şi ataşamentul autentic pentru Irak“, spune William Doyle, cel care i-a dedicat o întreagă carte. Credea cu tărie că succesul în Irak nu poate veni decât dacă ajungea să le cunoască istoria, să înţeleagă oamenii şi cultura. Îi iubea literalmente pe irakieni, mâncarea lor, locurile. Un lucru care i-a uimit până şi pe aceştia. Şi chiar şi ei se simţeau confortabil alături de el: râdea şi făcea glume tot timpul, era întotdeauna dispus să afle mai multe despre oamenii din jur şi despre familiile lor sau să înveţe despre cultura locală. Putea să citeze din parabolele Coranului şi din poezii arabe. Irakienii îi admirau entuziasmul şi curajul de a li se adresa în limba lor. Cu oricâtă stângăcie ar fi făcut-o. Complimentul suprem era atunci când era confundat cu un nativ. Nu de puţine ori a fost întrebat în ce parte a Irakului se născuse şi când plecase în „tărâmul tuturor posibilităţilor“? Şi asta din cauza părului crescut mult peste standardele militare şi mai ales datorită mustăţii foarte generoase, un blazon distinctiv pentru un oriental. De altfel, pentru mulţi trecea drept irakian. În cele din urmă, toate acestea s-au dovedit ingrediente vitale. Personalitatea lui emana naturaleţe, modestie, carismă şi, poate cel mai important, încredere. Petraeus însuşi l-a numit „contrainsurgentul perfect“.
Dar totuşi ce i-a determinat pe şeicii din Anbar să schimbe tabăra, „să se convertească“?
Douglas Ollivant, un observator din interior al schimbării de macaz crede că esenţială a fost conştiinţa faptului că „războiul sectar se terminase, iar suniţii pierduseră. Realizând înfrângerea, ei au căutat să ajungă la un aranjament de compromis”. În cele din urmă, perspectiva unui colaps demografic care ar fi pus sub semnul întrebării supravieţuirea grupului i-a determinat pe suniţi să se deschidă spre „cel mai puternic dintre triburi”-America. În acelaşi timp nu poate fi ignorată o altă tendinţă la fel de importantă: un clivaj aproape insesizabil apăruse între suniţi şi Al-Qaeda. Excesele şi radicalismul militanţilor Al-Qaeda ajunseseră în timp să îi îndepărteze tot mai mult pe liderii suniţi de agenda acestora. Ei deveniseră conştienţi de efectul nociv al prezenţei Al-Qaeda în regiune, care pur şi simplu le ucidea copiii doar pentru că nu purtau tradiţionala burka. Frica de şiiţi, ferocitatea acţiunilor Al-Qaeda şi chiar teama pentru propria viaţă i-a împins, în cele din urmă, în braţele americanilor. „Într-un fel, revolta populară împotriva Al-Qaeda a fost primul episod al Primăverii Arabe“ (William Doyle). Şi totuşi „contau mai puţin motivaţiile şeicilor, cât faptul că exista o schimbare în dinamica insurgenţei” (Douglas Ollivant) şi pe care Travis Patriquin s-a grăbit să o întâmpine cu o ofertă irezistibilă: plasarea triburilor sunite sub protecţia armatei americane. Omul potrivit la locul potrivit.
Efectul „deşteptării triburilor“ a condus la expulzarea Al-Qaeda din Ramadi, generând „unde de şoc“ în toate direcţiile. A fost un moment tectonic care a schimbat cursul războiului, pregătind terenul pentru succesul „reţetei Petraeus“. Unii l-au comparat cu un Gettysburg irakian, alţii l-au considerat momentul lawrence-ian al americanilor. Ulterior, succesul pacificării Bagdadului (în urma inundării sale cu forţe americane – aşa-numita „the surge“ sub bagheta lui Petraeus – la începutul lui 2007) va deveni un catalizator pentru răspândirea „revoltei triburilor“ şi în restul Irakului. Treptat, aproape 90.000 de suniţi („Fiii Irakului“), în majoritatea lor foşti insurgenţi, oameni care aveau mâinile pătate de sânge, au trecut în 2008 de partea coaliţiei. Dar iniţial scânteia revoltei s-a aprins în Ramadi. Iar Travis Patriquin a observat-o, a alimentat-o, a menţinut-o în viaţă şi i-a dat o orientare. Ştia că, pentru a câştiga Irakul, trebuia mai întâi să câştige Anbarul. Iar poarta către sufletul Anbarului era în Ramadi. Un fel de „azi în Timişoara, mâine-n toată ţara“. În cele din urmă, fără şeicul Sattar şi fără gestul său simbolic de a respinge Al-Qaeda, poate „deşteptarea“ nu ar fi existat niciodată. Restul e istorie.
Dar poate că nimeni nu reuşeşte să rezume mai bine rolul căpitanului Patriquin ca şeicul Jassim al-Suwaydawi: „Îl consider pe căpitanul Hisham abu Risha drept un martir al Anbarului. A simţit agonia noastră şi a vrut să ne ajute. Şi-a dat viaţa pentru ca irakienii să poată trăi în pace. Încă îmi amintesc râsul, gesturile, araba sa stâlcită. Îl consider fratele meu irakian. Ca şefi de triburi, suntem cei mai duri dintre cei mai duri. Când am pierdut un frate ca el, a fost ca şi cum mi-am pierdut propriul braţ. Când a murit am vărsat multe lacrimi. Nu obişnuim să-i plângem pe soldaţii căzuţi. Dar am plâns pentru Hisham Abu Risha. Îl consideram fratele nostru. Astăzi, ori de câte ori trec prin momente grele, îmi spun: aş fi vrut să fie aici. Ar fi stat alături de mine şi am fi găsit împreună o soluţie. Iar gândul ăsta mă linişteşte“.
PS: Filozofia căpitanului Travis Patriquin a fost reunită într-un PowerPoint care avea să devină unul dintre cele mai citite documente din armata SUA. Într-un format simplu şi irezistibil, te forţează să vezi Irakul din perspectiva locuitorilor nativi:
http://abcnews.go.com/images/US/how_to_win_in_anbar_v4.pdf
Notă: La baza acestui articol stă un lung interviu cu autorul William Doyle ca, de altfel, şi cartea sa,
A Soldier s Dream: Captain Travis Patriquin and the Awakening of Iraq
(2011): http://www.amazon.com/Soldiers-Dream-Captain-Patriquin-Awakening/dp/0451230000
