Pe aceeași temă
Revoluţii, revolte, deşteptări sau treziri din letargie, oricum ar fi numite, ridicările populare din lumea arabă din 2011 au sau pot avea efecte revoluţionare într-un moment de răspântie istorică. Toate au produs frământări sociale, ca cel mai mic numitor comun.
Revoltele au condus la schimbări de regim (Tunisia, Egipt, Libia), altele au condus la reforme (Maroc, Iordania şi, în măsuri diferite, ţările din Golf), unele la confruntări prelungite şi situaţii incerte (Siria, Yemen) şi altele menţin prin control şi hidrocarburi un statu quo fragil (Sudan, Algeria). Din perspectiva efectelor produse după un an de contestări şi transformări, acestea sunt cele patru tipuri majore de situaţii în care se găsesc ţările din zonă.
Acestora le corespund trei tipuri de reacţii ale autorităţilor în faţa contestărilor populare: represiune, reforme, tergiversare. Acolo unde a existat represiune şi opţiunea confruntaţională, sfârşitul a fost până la urmă schimbarea de regim. Ben Ali a fugit, Mubarak este judecat, Gaddafi a fost omorât de revoluţionari. Lecţiile istoriei se învaţă greu. Saleh în Yemen şi Al-Assad în Siria, după 33 de ani de putere şi, respectiv, 41 de ani dinastici, se ascund în spatele pericolului destabilizării, în timp ce protestele continuă şi oamenii mor în stradă, mai curând decât să asculte revendicările acestora şi să reformeze hotărât sistemul.
Analizele holistice ale momentului de cotitură istorică din 2011 nu au cum să nu ia în seamă particularităţile fiecărei ţări. Cultura politică, istoria postcolonială, gradul de secularizare şi de funcţionare a instituţiilor statului sunt, printre altele, diferite în Liban şi Sudan, în Bahrain şi Algeria. Irakul a demarat reforme democratice în alt context, în 2003. Libanul îşi păstrează şi el particularităţile sale, la fel şi teritoriile palestiniene.
Ieşitul în stradă, ieşitul la urne
Transformările în curs din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu cunoscute sub numele generic de „Primăvara arabă“ încorporează inerent un grad de necunoscut. Primăverii promiţătoare îi vor urma alte anotimpuri politice în calendarul lumii arabe: vara copleşitoare şi anihilantă, toamna maturităţii sau iarna amorţelilor şi îngheţului.
Ca în orice revoluţie, fundamentele sociale sunt zdruncinate prin erupţia maselor nemulţumite în spaţiul public. În politică, teama de mase este o aprehensiune împărtăşită nu numai de conservatori. La sfârşitul secolului al XVIII-lea, cu toate că susţinea dreptul de vot extins şi asupra femeilor, Emmanuel Sièyes nu se sfia să vadă poporul ca inapt să rezide în spaţiul politic, mâinile sale prea groase şi nerăbdătoare nefiind considerate potrivite pentru delicateţea mecanismului politic: „Daţi o jucărie unui copil, o va sparge pentru a o înţelege. Curiozitatea ignorantă zdrobeşte totul. Am văzut în saloane oameni de la ţară care îşi plimbau degetele pe figurile din tablouri până la a lua culoarea de pe ele. Or, mecanismul social este în acelaşi fel jucărie pentru mulţimea veşnic copil“. Arta guvernării era, pentru fondatorii democraţiei americane, stăpânirea, echilibrarea şi canalizarea pasiunilor, ambiţiilor şi intereselor mulţimii de către guvernanţi. Altminteri, pornirile guvernaţilor sunt inevitabil diverse şi conflictuale, dacă sunt lăsate în stare dezorganizată, comportând riscul întoarcerii la starea de natură. Astfel, este nevoie de retragerea poporului din spaţiul public după invazia refondatoare revoluţionară şi desemnarea unor reprezentanţi. Poporul este bun pentru revoluţii, dar după aceasta i se cere să îşi acorde încrederea unor reprezentanţi. Cine vor fi aceştia?
Revenirea la un echilibru social postrevoluţionar presupune de regulă un orizont temporal amplu. Energiile descătuşate de răbufnirea maselor populare nu pot fi uşor reaşezate în nişele sociale unde îşi au rolul lor de ferment. Ideal, acestea sunt convertite în efervescenţă politică şi, mai târziu, în politici publice eficiente. Iar pentru aceasta este nevoie de reprezentarea politică, de medierea unui corp de aleşi care pretind că ştiu şi pot să îndeplinească aspiraţiile celor care au ieşit în stradă. Problema este că în acest proces de translaţie apar adesea convulsii sociale. Egiptul, ţara cheie pentru regiune, unde trăiesc peste 80 dintre cele 300 de milioane de locuitori din regiune, este paradigmatic. Mii de demonstranţi manifestă încă în Piaţa Tahrir confruntându-se cu forţele de ordine, iar situaţia socială pare a se deteriora pe fondul reducerii activităţii economice.
Lupta pentru acapararea reprezentării deţinătorilor suveranităţii care tocmai şi-au redovedit în stradă locul de sursă a puterii este esenţial în perioada următoare. Cardinal în Libia este dacă diferitele facţiuni tribale, economice, geografice vor înţelege că puterea poate fi împărţită, păstrând unitatea ţării, fie şi pentru a evita entropia şi a se îndepărta de trecutul autoritar. În lipsa unui acord de împărţire a resurselor şi puterii, elitele vor încerca să îşi demonstreze legitimitatea şi forţa în stradă, manu militari. Iar armele şi oamenii cu deprinderi de a le folosi nu lipsesc în Libia, după opt luni de război civil. Este lecţia pe care Irakul o învaţă dureros încă.
Traiectoria spre alte anotimpuri politice include organizarea de alegeri, formarea unei adunări constituante, referendum pentru adoptarea Legii fundamentale, noi alegeri, formarea unor guverne de coaliţie. Problema în lumea arabă acum, ca şi în Europa de Est după 1989, este că procesul politic se desfăşoară în paralel cu cel economic, iar necesara largă reprezentare şi participare politică tinde să aibă loc în detrimentul eficienţei actului de guvernare, cu repercusiuni sociale directe. Sunt două bătălii de dat simultan: refondarea şi relegitimarea instituţiilor statului şi reformele economice. Liderii arabi trebuie să reziste tentaţiei de a nu se epuiza exclusiv în prima luptă, confruntarea politică. Iar comunitatea internaţională trebuie să acorde asistenţă şi sprijin, pentru reconstrucţia economică. Desigur, în mod diferit Libiei, care are resurse, dar structuri statale slabe, şi Egiptului, care are demografia cea mai mare, dar o birocraţie funcţională. În acelaşi timp, trebuie încurajat rolul esenţial jucat în Libia şi Siria de organizaţiile regionale, în special Liga Statelor Arabe şi Consiliul de Cooperare a Golfului şi conexiunea acţiunilor lor cu cea a ONU.
Iarna arabă: contrarevoluţia
Izvorâte din neîmpliniri economice, injustiţii sociale, putere aservită de clici corupte şi distante, dorinţă de participare politică refuzată de regimuri osificate şi stratificate sedimentar pe şisturile privilegiilor, noile regimuri vor fi opusul acestora? Revoluţia Franceză, în ciuda aspiraţiilor nobile, a generat Regimul Terorii şi a adus Imperiul şi bonapartismul. Nu acelaşi lucru s-a petrecut însă cu revoluţia americană sau reformele graduale din Anglia, din aceeaşi epocă. Conservatorismul este reacţia general dovedită istoric a reformei. Contrarevoluţia este reacţia faţă de abuzurile revoluţiei.
Din pletora de predicţii, pe axa proiecţiilor, avem scenariul pesimist care, în forma sa extremă, indică ameninţător spre un deznodământ de iarnă arabă, după ce Primăvara arabă ar fi deturnată de islamiştii radicali: o formă de volte-face de la traseul democratic şi întoarcere la acelaşi punct autoritar, dar cu chip teologic, după un periplu haotic postrevoluţionar. Scenariul optimist accentuează şansa istorică ca, printr-un proces endogen, ţările din regiune (sau măcar o parte, în varianta temperată) să dovedească că islamismul nu este incompatibil cu democraţia şi lumea arabă poate integra diversitatea şi respectul libertăţilor. Între acest plus şi minus infinit oscilează predicţiile. Criteriile sunt volatile. Gradul de aleatoriu şi impredictibil ţine de o dinamică internă fluidă, dar şi de factori exogeni, fiecare concurând pentru influenţarea în propriul avantaj.
Riscul major şi totodată ceea ce va da temperatura noului anotimp arab este gestionarea aşteptărilor şi evitarea stării de deziluzie. Nu trebuie uitat că, în fond, mişcările populare de protest care au cuprins, în 2011, la intensităţi diferite, ţările arabe sunt revolte ale deznădejdii. Sunt rezultante şi ale neîmplinirii promisiunilor generoase din anii ‘50 sau ‘60, când mişcările naţionaliste şi panarabiste promiteau transcenderea nedreptăţilor şi neajunsurilor din epoca colonială. Noile generaţii - şi 50% din populaţia regiunii are sub 20 de ani - nu se regăseau în 2011 nici în retorica, nici în realităţile create de vechile elite. Gestul disperat al tânărului Mohamed Bouazizi care, acum un an, şi-a dat foc în semn de protest nu este doar momentul care a declanşat Primăvara arabă, dar este şi simbolic pentru indignarea populară în faţa injustiţiei şi abuzurilor şi pentru aspiraţia spre demnitate, prosperitate şi drepturi politice efective.
Sentimentul deziluziei exprimat prin percepţia cvasigenerală de insatisfacţie faţă de gradul de atingere, după o perioadă, a idealurilor Primăverii arabe este periculos prin riscul recuperării frustrărilor de către forţe radicale populiste, cu apogeul fulminant în forma extremă a instaurării unor regimuri teocratice. Cu alte cuvinte, este vorba de realizarea resurselor revoluţionare ale deznădejdii şi contrarevoluţionare ale deziluziei.
Interacţiuni: coabitări şi coliziuni
Ca şi în Estul european acum 22 de ani, vor exista profitori ai revoluţiei, idealişti transformaţi sau marginalizaţi de prea-plinul pragmatismului dominant, tineri dezamăgiţi, foşti nomenklaturişti deveniţi noi lideri. Ceea ce pare să conteze la scala mare şi probabil cinică a istoriei este felul în care aceştia vor interacţiona. Islamiştii moderaţi sau fundamentalişti, liberalii reveniţi din diaspora, partide socialiste, fostele forţe de opoziţie seculare şi reformiste, dar şi fostele elite politice şi economice ale regimurilor sultanice din Tunisia, Egipt şi Libia vor încerca cu toţii să se conecteze la sursa de legitimitate populară. Dacă duhul din lampa lui Aladin ar putea îndeplini acum o dorinţă întregii lumi arabe, găsirea unui modus vivendi politic între acestea ar fi poate cea mai importantă.
Oamenii de rând au o anumită înţelepciune. Nu se avântă în revoluţii decât atunci când motive serioase o cer. Iar învăţămintele de sorginte marxistă s-au dovedit încă o dată goale: pentru a pune în mişcare transformările din lumea arabă nu a fost nevoie neapărat de lideri carismatici, de un program politic şi de partide politice care să conducă masele şi să înfăptuiască schimbări de regim. Dar dacă, în amontele revoluţiilor, nu e nevoie neapărat de structurare şi media socială şi convenţională oferă posibilităţi de conectare, informare şi organizare, în aval, după dezarticulare, când se pune problema guvernării şi construcţiei, apare nevoia imperioasă de lideri, partide şi platforme politice. Mişcările populare din Tunisia, Egipt, Libia şi Siria au fost în momentele de debut amorfe în privinţa liderilor, programelor şi forţelor politice. În cronologia evenimentelor, acestea din urmă au apărut ulterior revoltelor. Dar lupta pentru legitimitate şi asumarea reprezentării populare a fost urmarea firească. Politicul nu poate rămâne inert mult timp: se adaptează şi răspunde schimbărilor din societate chiar când, foarte rar, nu le provoacă.
Noua ordine nu îi succede imediat celei vechi. De regulă, interregnum-ul este ceea ce putem numi starea de neaşezare. Ceea ce urmează revoluţiilor este o perioadă de căutare, de instabilitate şi incertitudine, de reconstrucţie dificilă, îngreunată de lupta pentru putere. Să ne aducem aminte de convulsiile sociale şi contuziile politice de la începutul anilor ‘90 în România: demonstraţii, mineriade, fenomenul Piaţa Universităţii, fragmentarea şi atomizarea politică, greve.
Conservatorii îi privesc, de regulă, pe revoluţionari ca pe nişte Mefisto à l’inverse: dacă Mefisto, în opera lui Goethe, poate fi văzut ca un instrument al unei forţe care vrea să facă totdeauna răul, dar sfârşeşte prin a face binele, revoluţionarii vor, dimpotrivă, să înfăptuiască binele, dar sfârşesc inevitabil prin a face răul. Mare parte a populaţiei din Tunisia şi Egipt pare preocupată de lipsa siguranţei de pe străzi, de efectele nefaste economice şi sociale ale schimbării de regim. Intransigenţa revoluţionarilor egipteni din Piaţa Tahrir care acuză fostele structuri de conducere că le-au confiscat revoluţia, alături de toată mitologia, zvonistica şi incidentele larg mediatizate induc în rândul populaţiei, în special rurale şi vârstnice, în ciuda caracterului just şi nobil al revendicărilor, efectul nedorit al sentimentului nesiguranţei şi, astfel, catalizatorul nevoii refugiului în siguranţa unor marcatori de identităţi puternice, care promit stabilitate şi ordine.
Oamenii cu uniforme şi oamenii cu bărbi
De această contrareacţie beneficiază la urne islamiştii, persecutaţi de fostele regimuri, netestate politic, dar cu credibilitatea neştirbită. Contrastant, ţările unde a avut loc schimbare de regim aveau relaţii bune cu Occidentul (protejându-l, aparent, de riscul islamismului) şi erau toate aşezate pe fundamente politice laice. Nu din deschidere religioasă şi modernitate, ci pentru că nu suportau centre alternative de formare şi organizare a credinţei: oamenii trebuiau să creadă în Ben Ali, Mubarak şi Gaddafi. Toţi trei erau foşti militari. În Siria, între momentul independenţei (1946) şi venirea la putere a lui Hafez Al-Assad (1970), a existat în medie o lovitură militară de stat la fiecare 3 ani. Dacă mişcările arabe entuziaste din anii ‘50 şi ‘60 au fost confiscate de oamenii în uniforme militare, cele din 2011 ar putea fi deturnate de liderii cu bărbi mari. În 1979, Khomeini s-a aşezat în fruntea mişcărilor contestatare la adresa Şahului, reuşind o revoluţie islamică după revoluţie. A captat cu sens religios revoluţia împotriva unui regim secular şi apropiat Occidentului, dar profund nepopular.
Alegerile recente din Tunisia şi Maroc au fost câştigate de islamişti. În Egipt tot aceştia vor câştiga alegerile, tot aşa cum probabil în Libia islamul va juca un rol politic important. Care trebuie să fie atitudinea faţă de aceştia? Izolare sau contacte? Participarea la guvernare a formaţiunilor islamiste care acceptă principiile libertăţilor fundamentale, pluralismului şi toleranţei poate fi o soluţie pentru domesticirea formelor politice ale islamului în contact direct cu actul guvernării. Mai ales dacă ar guverna în coaliţie cu forţe seculare, liberale, aşa cum va fi cazul în Tunisia şi Maroc. Aceasta le-ar răpi islamiştilor aura de infailibilitate în domeniul social, căci vor putea să îşi dovedească pentru prima dată eficienţa gestionării în circumstanţe dificile a unor portofolii cheie: sănătate, economie, agricultură, finanţe etc.
Responsabilitatea partajată a gestionării treburilor publice sub lupa aşteptărilor populare mari poate fi remediul împotriva extremismului. Exterioritatea faţă de putere a fost atuul islamiştilor. Accesul la putere în formule guvernamentale de coaliţie poate modera radicalismul religios în jocul pluralismului, transparenţei şi expunerii examinării constante din partea media şi a opiniei publice. Problema este dacă forţele islamiste vor să accepte că nu doar islamul este sursă de drept şi să nu încerce să preia monopolul puterii sau să justifice lovituri de stat ale armatei. Deja islamiştii radicali au primit avertismente clare: în 1991, comunitatea internaţională nu a reacţionat când islamiştii au fost înlăturaţi, deşi erau la un tur de scrutin de obţinerea puterii. Hamasul a ieşit învingător în alegerile din 2006, dar nu a fost acceptat drept partener de dialog, în lipsa trăsăturilor necesare pentru respectabilitate politică.
Ce trebuie să primeze este nevoia de dialog şi judecată după fapte. După alegeri desfăşurate liber şi transparent, primul test va fi, în Tunisia şi Egipt, forma pe care o va lua Constituţia şi modul în care aceasta va regla raporturile între cetăţeni, între instituţii şi între cetăţeni şi autorităţi. Dacă fundamentaliştii islamici îşi vor pune amprenta puternică asupra Constituţiei - cu impact asupra respectării libertăţilor şi drepturilor fundamentale, asupra tratamentului minorităţilor -, fără a consulta şi negocia în mod real prevederile sale cu alte formaţiuni, acesta ar putea fi un inhibitor firesc al continuării sprijinului internaţional. Comunitatea internaţională ar trebui să sprijine nu numai forţele liberale, ci şi islamismul moderat în confruntarea sa cu formele extreme de islamism pentru acelaşi rezervor majoritar al electoratului deschis soluţiei propuse de formaţiunile cu afiliaţiuni religioase. Atenţia acordată confruntării de-a lungul clivajului partide liberale, laice - partide islamiste este disproporţionată şi tinde regretabil să mascheze o realitate incontestabilă în lumea arabă: antagonismul politic major are loc pe falia partide islamiste moderate – partide islamiste fundamentaliste. Egiptul o dovedeşte cu prisosinţă: după Partidul Libertăţii şi Justiţiei al Frăţiei Musulmane, al doilea partid până acum în cursa electorală este tot islamist, partidul salafist Al Nour, cu o interpretare strictă, radicală a legii islamice. Ambele au reunit peste 60% din sufragii.
Influenţarea schimbării de statu quo
O altă dominantă a realităţilor în contextul actual este că în noua paradigmă regională în curs de redefinire toţi actorii din zonă şi internaţionali încearcă să ocupe o poziţie şi mai avantajoasă, încearcă să influenţeze geopolitic evoluţiile într-un sens favorabil lor.
Este important pentru echilibrul geopolitic dacă Egiptul îşi va păstra obligaţiile faţă de Israel şi dacă îşi va menţine distanţa faţă de wahhabismul saudit sau faţă de teocraţia iraniană, dacă guvernul interimar din Libia va reuşi să consensualizeze societatea, să dezarmeze şi integreze miliţiile şi să reia fluxul de petrol spre UE, dacă Siria va ieşi din ecuaţia iraniană şi se va regăsi concordia între diversele comunităţi, după mai bine de 10 luni de conflict armat şi peste 6.000 de morţi, dacă reformele din Maroc şi Iordania vor inspira alte ţări din regiune, dacă Arabia Saudită nu va opta doar pentru contrabalansarea diplomatică a Iranului în Golf şi Levant, dar şi pentru transformări interne graduale, cum vor percepe schimbările şi reacţiona Hamas şi Hezbollah, dacă vor exista progrese în procesul de pace israeliano-arab, dacă Iranul îşi va spori influenţa în Irak şi Golf sau va resimţi, sub impactul noului set de sancţiuni internaţionale, efectele unei reînnoite revolte după 2009, în preajma noului set de alegeri parlamentare din martie, dacă Yemenul nu va deveni un stat eşuat, oferind o punte peste ape Somaliei, dacă Turcia va deveni, pe lângă un punct nodal energetic, şi o putere regională pivotală inconturnabilă în Orientul Mijlociu.
Şi să nu pierdem din vedere că, statistic, mai multe dintre ţările care demarează reforme democratice în contexte postautoritare sfârşesc mai degrabă prin reculuri decât prin succese. Acesta ar trebui să fie un stimulent pentru acordarea unui sprijin internaţional amplu transformărilor din regiune. Dar promovarea democraţiei nu se poate substitui actorilor înşişi: forţele politice şi poporul din ţările arabe.
7 ianuarie 2012
Opiniile exprimate în acest articol îl angajează pe autor doar în calitate personală.
