Primăvara arabă: anul II

Rivalul contemporan al regimul democratic este mirajul statului puternic și al cetățeanului satisfăcut. Riscul major al Primăverii arabe este ca libertățile cetățenești să nu devină ofrandă pe altarul ieșirii din instabilitate și ineficiența guvernării de tranziție.

Peste 1.000 de puncte de control în Tri­po­li, frontierele închise, avioane de luptă sur­volând intimidant, diverse miliții „afi­liate“ autorităților pe străzi, oameni care fac provizii ca pentru un asediu, curse in­ternaționale de avion anulate, dezbateri și zvonuri despre pericole iminente... În în­cordarea generală, aproape că uiți inte­ro­garea care să dezlege situațiunea. De ce toa­te acestea? Paradoxal, doar aparent, pen­tru sărbătorirea a doi ani de la revoluția li­biană. O aniversare care arată, ironic, ca o baricadare, înainte de eveniment. Doar multitudinea de steaguri mici şi mari de pe clădiri și mașini ar invoca sărbătoarea.

Pentru a prelungi senzația de bizar a unui observator extern neavizat, subiectul fricii pare a fi teama de propria imagine în oglin­dă. Ca și cum populației libiene i-ar fi fri­că de sine. Mai e vorba, desigur, și de tea­ma noilor guvernanți față de propriii cetă­țeni. O situație, în esență, fundamental apropiată de cea din epoca regimului au­toritar, răsturnat după opt luni de con­frun­tări sângeroase.

Motivul măsurilor de securitate este în fapt gestionarea in extremis a dezamăgirii. Iar dezamăgirea provine în întreaga sferă a Primăverii arabe din aceea că o nouă pri­măvară calendaristică, a doua, nu va adu­ce rezultatele postrevoluționare așteptate. Și nu e vorba doar de nerăbdarea ne­cum­pătată a populației de a atinge prematur fructele libertății, ci și de neputința sau ina­bilitatea noilor lideri de a oferi spe­ranța și semnele unor îmbunătățiri tan­gi­bile.

Tentația tergiversării și reflexul impunerii

Politicienii libieni par mai curând pre­o­cupați de alocarea contractelor profitabile și de prelungirea rămânerii la putere, prin amânarea procesului politic de transfer de la guvernarea de tranziție la una cons­ti­tuțională. În loc de investiții strategice ca­re să genereze prosperitate, veniturile din petrol au fost folosite pentru a distribui alocații și ajutoare familiilor, într-un de­mers care seamănă cu întărirea de­pen­den­ței față de stat de pe vremea lui Gad­dafi, prin cumpărarea păcii sociale. Lipsa secu­rității și cotidianizarea violențelor, lipsa lo­curilor de muncă și locuințelor, ab­sența in­­vestițiilor în infrastructură, per­sistența legilor din regimul răsturnat și dis­cordia ne­constructivă a politicienilor, ia­tă mo­ti­ve­le care îi fac pe oameni să iasă încă pe străzile din Cairo, Tripoli, Benghazi sau Tunis.

Până la urmă, aniversarea celor doi ani de la revoluție nu a adus în Libia incidentele temute. Dar starea de nemulțumire per­sistă, ca și în celelalte două țări vecine. Doi ani după revoluție pare să fie un ter­men sensibil pentru anumite limite ale răb­dării și în Tunisia și Egipt, cuprinse de febra mișcărilor protestatare.

Tunisia nu are nici după doi ani o nouă Cons­tituție. Guvernul dominat de islamiști trenează în starea de interimat. Calendarul politic de tranziție este amânat și în Libia, unde, deși islamiștii nu au câștigat ale­gerile, pot să frâneze procesul de trans­formare, sperând că vor fi mai târziu be­neficiarii nemulțumirilor populației. Pro­cesul de redactare a Constituției nu a în­ceput încă.

Spre deosebire de Libia și Tunisia, în Egipt nu tergiversarea este problema, ci, dim­po­trivă, acțiunile pripite și în forță. Isla­miș­tii radicali, de pe pozițiile legitimității elec­torale date de câștigarea alegerilor, vor să își impună propria viziune asupra socie­tă­ții, uitând că esența democrației es­te toc­mai pluripartidismul și alternanța la guver­nare.

Procesul de deprindere și învățare ia timp, ca și în Estul european după 1989. Lipsa culturii dialogului, a deprinderii ascultării și reflexul dobândit în regimul anterior de a impune, nu de a decide prin consultare este o problemă generală în societățile postautoritare. Tentația contrarevoluțio­nară nu este nici ea nouă în istorie.

Tunisia postrevoluționară este locul în ca­re un politician din opoziție este îm­pușcat și o tânără violată de polițiști este con­si­derată vinovată de șefii instituțiilor care ar trebui să conducă ancheta, pe motiv că nu era înveșmântată adecvat. Este locul în care partidul Ennahda (partidul islamist la guvernare) cochetează cu ideea „ino­va­tivă“, dar profund conservator-religioasă că egalitatea sexelor poate fi înlocuită cu complementaritatea sexelor: o formă prin care constituțional s-ar dori consacrarea, eufemistică, a femeilor în sfera activității căminului. Demonstrațiile și contra­de­monstrațiile din marile orașe egiptene in­dică o polarizare ireconciliabilă între fac­țiuni, amintind, desigur, cu particularități culturale și regionale, de clivajul insur­montabil din anii ‘90, în România, dintre „neocomuniști“ și „democrați“. Și în Li­bia, forma de expresie în spațiul public este presiunea prin forță fizică: miliții ocu­pă pentru câteva zile aeroportul inter­național pentru a obține satisfacție pentru revendicările lor, foști revoluționari ocupă biroul primului ministru și intră frecvent în hemiciclul forului legislativ, oprind re­cent dezbaterile pe marginea bugetului na­țional.

Nerăbdări, neputințe, neîmpliniri

Stigmatul de instabilitate și haos planează asupra Libiei după asasinarea am­ba­sa­do­rului american, anul trecut, în Ben­ghazi. Dacă un film despre criza ostaticilor din Ambasada americană din Teheran cap­tea­ză imaginarul colectiv la trei decenii de la evenimente, dramaticul și recentul eve­niment din Benghazi, cu sediile Am­ba­sa­dei americane în flăcări, va face fără în­doială subiectul atenției Hollywoodului și al Oscarurilor. În fond, după ce patru am­basadori americani au fost asasinați în anii ‘70, ultimul în Afganistan - în același an cu revoluția islamică din Iran, din 1979 -, în ultimii 34 de ani niciun ambasador ame­rican nu mai murise in the line of duty. Companiile străine ezită să revină în Libia, ca și în Irakul mașinilor capcană și al vio­lenței diverselor miliții, imediat după răs­turnarea lui Saddam Hussein.

Sunt și semne bune ale imunității demo­cratice crescânde în fața corpilor străini: asasinarea politicianului din opoziția tuni­siană a generat cele mai ample proteste postrevoluționare și au condus la căderea guvernului. Iar, în Egipt, încercarea de a adoptă Legea fundamentală fără con­sul­tare, prin impunerea viziunii islamiste, a trezit reacția societății civile. Chiar și în Libia, asasinarea ambasadorului american a fost urmată de demonstrații ale libi­enilor de exprimare a regretului și acțiuni împotriva organizației islamiste suspectate de atac. Dar costurile rămân mari. Con­centrarea pe disputele politice (naturale, după ani de conducere unică) consumă energii care se doresc alocate re­con­struc­ției economice și bunăstării sociale. De aici, nemulțumirea populară generală. În plus, edificator, gruparea teroristă res­ponsabilă, după toate aparențele, de ata­cul asupra sediilor diplomatice americane a revenit în Benghazi și acţionează la lu­mina zilei.

În fond, nerăbdarea, de înțeles psihologic, a cetățenilor din țările în tranziție este du­blată de o altă nerăbdare, de neînțeles ra­țional, a comunității internaționale. Me­dia, politicieni, oameni de afaceri, cetă­țeni din întreaga lume se întreabă dacă Primăvara arabă a adus ceva bun. Pe fun­dalul oferit de tabloul întrebării – cu răs­puns deja in­dus - se văd, îngroșate, băr­bi­le sala­fiș­ti­lor, kalașnicoavele jiha­diș­tilor și agitația apa­rent necurmată a străzii arabe. În­vă­ță­min­tele cazurilor precedente de tran­zi­ție par să nu fi fost asimilate. Oare ar tre­bui, în­tr-adevăr, să se aștepte cineva ca, du­pă doi ani de la eliberarea de sub re­gi­muri au­to­ritare, reconcilierea să ai­bă loc, par­ti­dele politice să învețe jocul de­mo­cra­tic, societatea civilă să fie matură, ins­ti­tuțiile eficiente, principiile și valorile asi­milate?

În recenta campanie electorală din SUA, a fost adus argumentul că Washingtonul și aliații nu ar fi trebuit să intervină în Libia (când Gaddafi avansa victorios pentru a zdrobi revoluția pornită în Benghazi). In­tervenția ar fi generat efectul nedorit al uciderii ambasadorului american. Se uită circumstanțele: nu libienii l-au omorât pe ambasadorul Stevens, ci o grupare ra­di­cală, teroristă, care operează pe teritoriul libian profitând de vidul de autoritate. Se trece sub tăcere și contextul general: poa­te era mai comod pentru Occident să ges­tioneze relațiile cu regimul Mubarak, Ga­d­dafi și Ben Ali, dar nu era așa și pen­tru populația privată de drepturi și spe­ranțe din aceste țări.

Devierea: hibridul ca scurtătură

Tendințele conservatoare și tradiționaliste formează stratul profund al societăților arabe. Ele pot fi exacerbate, prin amal­ga­mare cu naționalism politic, radicalism re­ligios și populism care aruncă vina pe stră­ini, ca reacție față de ceea ce este per­ce­put ca o deficiență a democrației de a pro­duce stabilitate și prosperitate. Aso­cierea cu anomia unei libertăți desta­bi­li­zatoare a democrației, de proveniență oc­cidentală, poate deschide cale liberă al­ternativelor.

În ciuda previziunilor lui Fukuyama, de­mocrația continuă să aibă rivali. Și-a pus la index o serie de concurenți, dar cel pu­țin un hibrid se prezintă drept alternativă viabilă. Regimul democratic are forță de atracție, indiscutabil. Dar tranziția de­mo­cratică este dificilă pentru că presupune dialog, negocieri și, prin urmare, reforme lente și transformări graduale. Regimul „sta­tului puternic“ pare a fi cea mai tentantă și încercată scurtătură temporală. Doar că nu duce, în circumstanțele tran­zițiilor, în aceeași direcție.

Președinta Consiliului Național pentru Co­merț Exterior din Maroc sintetiza recent în­tr-un interviu „regândirea intervenției pu­blice“ în numele eficienței și „asi­gu­ră­rii creșterii economice care să asigure bu­năstarea populației (...) De altfel, anu­mite economii emergente combină capi­ta­lismul privat cu capitalismul de stat și re­alizează rezultate apreciabile“. Con­clu­zia este: „Economie liberă, dar cu stat pu­ternic“. Ar fi vorba, deci, de instituții pu­ternice, însoțite de o oarecare deschidere politică și economică de ale căror roade de bunăstare ar beneficia, într-o oarecare mă­sură, și populația. Prețul nu este însă con­trolul de către o mică oligarhie și li­mitarea libertăților individuale, în numele efi­cien­ței?

Modelul turc, care a adus o admirată dez­voltare economică, are și el limitele sale. Dirijismul și democrația controlată sunt experimente în curs în China, Rusia și alte țări din Asia: în creuzetul societății intră, nu fără succes, un amestec de libertăți și rețele de dominare și control. Par să asi­gure o minimă împlinire personală după perioade de instabilitate și privațiuni. Pro­vocarea lor pare a fi dacă nu vor „de­ge­nera“, după o vreme, în mai multă des­chidere și libertăți, pe măsură ce populația va aspira la mai mult. Pentru Egipt, Tu­nisia și Libia pot fi rețete ademenitoare de stabilizare pe termen scurt, cu păstrarea aparențelor unor forme democratice, acli­matizate vremurilor și ajustate cul­tural.

Criza financiară mondială nu a făcut decât să încurajeze ideea statului intervenționist și să legitimizeze un stat cu rol de a men­ține stabilitatea macro-economică prin, in­ter alia, controlul inflației, politică bu­getară riguroasă, cadru legislativ și regle­mentări clare. În democrațiile consolidate, o astfel de abordare a unui stat cu rol de armonizare cu sens public a acțiunilor ac­torilor economici ar putea echilibra un laissez-faire cu potențial de deze­chili­bra­re mondială, așa cum am văzut recent, pe măsura globalizării și interde­pen­den­țelor. În țările în tranziție însă, pericolele unui stat acaparator nu sunt minore, mai ales în condițiile sentimentului salvator pe ca­re îl poate induce în marea de in­cer­titudini și avataruri inerente ale tran­ziției.

O astfel de evoluție, a priori descurajată de condiționalitățile asistenței inter­nați­o­nale, nu ar face decât să le confirme celor deja convinși că nu există „convertire“ seculară politică posibilă în lumea arabă: democrația ar fi, quod erat demon­stran­dum, incompatibilă cu lumea arabă. Iar, în lumea arabă, în ciuda mirajului Vestului și ardorii tinerei generații pentru efectele democrației, noii politicieni îi pot face pe concetățeni să redescopere o presupusă al­teritate pervertitoare și corupătoare: o ex­presie, mascată, a externalizării culpei și o stratagemă politică clasică de evitare a asumării propriilor eșecuri.

Nouă paradigmă sau istorie veche

Instituțiile tranziției sunt inevitabil slabe. Unele instituții democratice trebuie create de la zero. Cele deja existente trebuie re­formate. Restructurarea lor ia timp și ne­cesită o strategie pe termen lung. Func­țio­narii cu deprinderi din vechiul regim nu vor să se evidențieze, dar sunt gata să tre­a­că în orice barcă le va garanta plutirea prin menținerea pozițiilor la cârmă sau la rame. Noii angajați nu au, de multe ori, pregătirea necesară. Oricum, entuziasmul lor inițial va fi temperat de șefi, care vor dori să facă cât mai puțin, pe principiul că cine face poate greși. Astfel, incertitudinea politică generală tinde să amorțească până la inhibare acțiunea instituțională.

În Libia, islamiștii din opoziție joacă, sub niqab-ul moderației, cartea amânării și piedicilor, sperând că valul ne­mulțu­mi­ri­lor îi va purta pe creasta puterii. Expri­mările partidice ale Islamului politic, En­nahda în Tunisia și Frăția Musulmană în Egipt, au conjugat ineficient verbele acțiunii guvernamentale. Totuși, ine­fici­en­ța gestionării treburilor publice nu echi­valează cu neputința funciară a islamiștilor de a intra în jocul democratic. Salafiștii sau grupările islamiste la putere din cele două țări au avut pentru prima dată șansa să dovedească la putere că pot să gu­ver­neze și să genereze prin politici publice ce­ea ce promit când sunt în opoziție (de pe po­ziții ilegaliste înainte). Cum era de așteptat, lucru deloc ușor. Ca și în Europa de Est la începutul tranziției, primele gu­verne postrevoluționare fie iau decizii utile, dar nepopulare, fie sunt ezitante și în­cearcă să tergiverseze. Efectul este ace­lași: vor fi înlocuite. Iar după o vreme vor reveni la putere (cu unii lideri schimbați și programe rescrise pe vechile tăblițe sau noi pergamente politice programatice). Aceas­ta, dacă sistemul democratic al al­ternanței va fi menținut.

Seduși de nectarul puterii, islamiștii aflați la guvernare ar putea încerca să rămână la putere sub formele oferite de un „etatism luminat“. Dacă impulsul va fi înfrânt, ci­clul islamiști deveniți pragmatici - se­cu­lariști naționaliști ar putea deveni (nu cli­vajul dreapta-stânga) noua paradigmă a alternanței politice în lumea atinsă de Pri­măvara arabă. Totuși, Islamul politic aflat la guvernare în tranzițiile arabe din Nor­dul Africii oscilează încă între a deveni pragmatic, asemenea rotativelor guver­nă­rii care asigură o perenitate în spațiul politic (dar nu la guvernare), sau a se rigi­diza, asemenea cedrului imers în mediul acvatic pentru a dura la putere.

Tripoli, 26 februarie 2013