Prioritățile lui Iohannis

Scrutinul din 16 noiembrie confirmă succesul „modelului românesc“

de dialog și integrare politică a minorităților în Europa Centrală și de Est.

Pe 22 decembrie, când noul președinte ales al României, Klaus Iohannis, își va prelua man­datul de la Traian Băsescu, se va confrunta cu un set de provocări radical diferite de cele ale predecesorului său. Ro­mânia este profund ancorată în Occident și are un par­te­neriat strategic ferm cu SUA. Combaterea corupției a cu­noscut în ultimul an o in­ten­sificare fără precedent, de­monstrată prin condamnarea lui Dan Voiculescu în dosarul privatizării ICA, anchetarea lui Mircea Băsescu pentru tra­fic de influență, anchetarea fostului șef al DIICOT Alina Bica și demararea de DNA a două anchete „mamut“ în dosarele EADS și Microsoft, în care sunt implicați zeci de parlamentari și foști și actuali miniștri. Klaus Iohannis „a convins“ parlamentul să în­cuviințeze urmărirea penală, arestarea sau per­chezițiile în cazurile mai multor membri ai Legislativului vizați de anchetele DNA, care erau blocate de procedura parlamentară. Res­pingerea nefericitei Legi a amnistiei și gra­țierii reprezintă un alt semnal puternic că Ro­mânia condusă de Klaus Iohannis nu va șter­ge cu buretele progresele înregistrate în com­baterea corupției în ultimul deceniu.

În plan extern, Iohannis va trebui să schimbe percepția României în ceea ce privește sis­te­mul politic și situația econ­o­mică. Cozile imense la am­ba­sadele, consulatele și ins­ti­tu­tele culturale românești din Franța, Marea Britanie, Ger­mania, Italia și Belgia au de­monstrat cancelariilor occi­dentale că România, la 25 de ani de la căderea co­mu­nis­mului, este incapabilă să or­ganizeze scrutinuri libere și corecte. Scenele cu miile de români furioși că nu și-au putut exercita drep­tul de vot au mobilizat atât electoratul român din țară, dar au șocat guvernele europene și le-au convins, dincolo de orice urmă de în­doială, că Guvernul României, condus de Vic­tor Ponta, a încercat fraudarea alegerilor, prin suprimarea votului diasporei. În mod evident vor exista presiuni din partea Franței, Ger­ma­niei, Marii Britanii și a Italiei pentru reformă electorală.

Ironia face însă ca alegerile în urma cărora Klaus Iohannis a devenit șef al statului să re­afirme credibilitatea României într-un context re­gional dificil pentru democrație. Miile de ro­mâni care au format cozi interminabile la re­prezentanțele diplomatice ale României din Eu­ropa și participarea record la alegerile pre­zidențiale au demonstrat totuși că țara este departe de a cădea în paradigma maghiară. În vară, la Băile Tușnad, Viktor Orbán pro­cla­ma eșecul democrației liberale – iată însă că șocul politic al victoriei lui Klaus Iohannis îl con­trazice și ar putea să depășească granițele României. Pentru a contrabalansa reculul de­mocrației, Iohannis trebuie să includă pe agen­da sa de politică externă, ca prioritate, pro­movarea valorilor democratice la nivel regional.

Alegerea unui etnic german reprezintă un plus pentru democrația românească, cu efec­te benefice pentru prestigiul internațional al sta­tului român. Scrutinul din 16 noiembrie 2014 confirmă astfel succesul „modelului ro­mânesc“ de dialog și integrare politică a mi­norităților în Europa Centrală și de Est. Faptul că președintele României pentru următorii cinci ani este german (sas) reprezintă și un act de reparație istorică, accidentală desigur, în raport cu politica statului român de „tran­zacționare“ pe valută forte a sașilor, în timpul regimului comunist, și are toate șansele să crea­scă entuziasmul Berlinului pentru Ro­mânia. Originea etnică a lui Klaus Iohannis va fi atu în relațiile cu Germania și va consolida moștenirea politică în relațiile dintre București și Berlin lăsată de Traian Băsescu. Alegerea sa se poate traduce într-o sporire a in­ves­ti­țiilor germane în România. Candidatul ACL face parte din aceeași familie politică eu­ro­peană ca Angela Merkel și în campanie s-a bucurat de sprijinul a CDU/CSU.

În plan european, apariția unui al doilea lider „german“ în Europa poate schimba echilibrul de forțe din cadrul UE. România ar putea să spri­jine mai mult în următorii ani pozițiile Ger­maniei, iar Franța s-ar putea trezi astfel cu o Românie mai reticentă să-i sprijine pozițiile. Succesul lui Iohannis în România ar putea, de asemenea, îmbunătăți imaginea Berlinului în sud și sud-estul continentul, unde politicile de austeritate germane sunt impopulare.

România are reputația unui stat atlantist în această parte a Europei, aspect subliniat de găzduirea sistemului antirachetă american, a unui comandament NATO și a bazei ame­ri­ca­ne de la Mihail Kogălniceanu. În contextul agre­siunii rusești împotriva Ucrainei, această orientare a devenit mult mai pregnantă, Ro­mânia cerând o desfășurare de forțe a NATO și planuri de contingență pentru flancul estic al Alianței, pentru descurajarea revi­zio­nis­mu­lui rusesc. Klaus Iohannis, atât prin programul său politic, cât și prin declarațiile publice din timpul campaniei prezidențiale, a lăsat să se în­țeleagă că va continua orientarea atlantistă a României și că va dezvolta mai departe par­teneriatul strategic cu SUA.