Pe aceeași temă
Cedările repetate ale Occidentului, încurajante pentru Putin, nu vor avea consecințe negative doar în Ucraina, ci pentru întregul continent.
„La Minsk am avut de ales între rău și mai rău“, declara la CNN Arseni Iațeniuk, primul ministru la Ucrainei. Confruntate cu ofensiva trupelor „rebele“ proruse, excelent echipate, antrenate și sprijinite logistic de către Moscova, autoritățile de la Kiev nu aveau alternative viabile la dispoziție. În plus, în culisele diplomatice se vorbește despre faptul că cele 17 miliarde de dolari oferite de FMI (anunțul a fost făcut chiar în ziua întâlnirii de la Minsk) nu ar mai fi fost probabil disponibile, dacă Petro Poroșenko ar fi refuzat să semneze acordul. Ajunsă joi la Bruxelles, direct din capitala Belarus, doamna Merkel se autofelicita: „Europa încearcă întotdeauna, și asta este și explicația succesului său, să găsească o cale de compromis“.
Vladimir Putin şi Angela Merkel la Minsk.
Ce a câştigat Putin la Minsk
Reacțiile din presa internațională oscilează între accentele puternic negative și o acceptare pesimistă a situației. „Acordul de la Minsk consemnează instaurarea unei satrapii rusești în Ucraina“, titrează Wall Street Journal. În Financial Times, Niall Ferguson scrie că de fapt nu avem de a face cu un acord, ci cu un fel de listă de sarcini, făcând observația că, deși Merkel, Hollande și Vladimir Putin au fost în centrul atenției generale, niciunul dintre ei nu a semnat de fapt nimic. Înțelegerea a fost parafată de membrii așa-zisului grup de contact: OSCE, Ucraina și rebelii proruși. Iar ea prevede, între altele, nu numai că Ucraina nu ar urma să preia controlul granițelor sale din est decât în ultima parte a anului 2015, dar și că până atunci ar trebui să reînceapă să plătească salariile și pensiile locuitorilor din regiunea Donbass.
La Minsk, Vladimir Putin a câștigat categoric: 1) în fapt, Rusia nu se obligă la nimic (dacă acordul va fi încălcat, cum Moscova nu contenește să spună că nu are niciun amestec în conflict, va fi exclusiv vina rebelilor sau a ucrainenilor); 2) există toate premizele pentru blocarea în continuare a livrărilor de armament către Kiev. Spre deosebire de d-na Merkel, care a afirmat în repetate rânduri că „nu vede cum, chiar și cu echipament militar modern, ucrainenii ar putea câștiga în fața rușilor“, SUA iau în calcul această variantă, însă proverbialele ezitări ale lui Barack Obama vor tempera cererile insistente în acest sens, venite nu doar din partea republicanilor, ci și a unor democrați, pe motivul că acum avem un acord, așa că nu trebuie să-l torpilăm. Dacă, totuși, americanii se vor decide să ofere echipament militar Kievului, rușii vor avea o bună ocazie să exploateze fisura transatlantică în folosul lor.
Dar de ce a dorit totuși Angela Merkel un acord în care nici ea nu crede prea mult? În primul rând, din rațiuni interne. Germanii se tem de ruși. Iar potențialele livrări de arme defensive Ucrainei de către americani aveau toate șansele să escaladeze conflictul. În plus, ocupată în paralel cu criza din Grecia, doamna Merkel a dorit probabil să se elibereze, fie și temporar, de cealaltă criză. Realitatea este că toată această confruntare cu Rusia a găsit o Europă extrem de divizată. În afara statelor din prima linie, precum Polonia și țările băltice sau România, multe altele din Europa sunt deranjate în realitate de deteriorarea relațiilor cu Moscova și de impunerea sancțiunilor.
Manipularea electoratului european
O sofisticată mașinărie de propagandă rusească operând în spațiul occidental (canale media, lideri politici, pseudo ONG-uri, oameni de afaceri, universitari - cea din Franța este descrisă într-un dosar publicat de Libération în octombrie 2014) și o pleiadă de partide populiste de stânga și de dreapta, unite sub stindardul antiamericanismului, desfășoară o amplă operațiune de intoxicare și manipulare a opiniei publice occidentale. Reușind să inoculeze într-o parte semnificativă a electoratului european ideea că Ucraina e mai degrabă o „problemă internă“ a Rusiei, care nu face decât să reacționeze la expansiunea agresivă a NATO în sfera sa de influență. O aserțiune care nu are niciun fel de fundament real. De fapt, din 2007 încoace, țările NATO din Europa, adică „agresorul“, și-au redus pe ansamblu cu 20 de procente bugetele de apărare, în timp ce Moscova și l-a triplat în termeni nominali (bugetul pentru apărare și securitate a ajuns în acest an la o treime din bugetul total al Rusiei!). Alte teme majore promovate în spațiul public urmează în mare aceeași logică: ucrainenii nu sunt decât niște marionete ale americanilor, iar Europa este sub o ocupație de facto a Statelor Unite, de care trebuie să se elibereze construind un mecanism de securitate împreună cu Moscova. În plus, rușii încearcă să inoculeze frica, mizând pe reactivarea celebrului slogan de la începutul anilor ’80 din Germania: „Mai bine roșu decât mort!“.
În acest condiții, mulți europeni speră că acordul de la Minsk va readuce lucrurile pe un făgaș normal, reparând relația cu Moscova. Puțini par să realizeze că cedările repetate din Ucraina, încurajante pentru Putin, nu vor avea consecințe negative doar în Ucraina, ci pentru întregul continent. Din rațiuni geopolitice, dar și de natură internă, Moscova ar putea încerca ceva similar într-una dintre țările baltice. Jens Stoltenberg, noul secretar general NATO, mărturisea recent că tipul de agresivitate pe care îl vede astăzi la ruși e fără precedent. „Chiar și în momentele cele mai tensionate din perioda Războiului Rece puteam avea cu ei un dialog pragmatic pe chestiuni de securitate. Erau interesați în stabilitate. Nu și acum.“
