Putin, momentul adevărului

Epoca Putin va însemna pentru Rusia nenumărate ocazii ratate, din vina unui conducător incapabil să gândescă pe termen lung, să-și domine obsesia de supremație, fobiile și spiritul de răzbunare.

Când Putin ia puterea în 1999, scopul lui este să-i redea Rusiei statutul de mare putere și să facă uitate în afară, ca și înă­untru efectele dezmembrării Uniunii So­vietice. Pentru început, Moscova trebuia să-și restabilească hegemonia asupra spa­țiului ex-sovietic și să refacă un imperiu dominat de Rusia. În 1994, la o masă ro­tun­dă organizată la Sankt Petersburg, is­toricul Timothy Garton Ash a fost uluit când l-a auzit pe Putin, pe vremea aceea un obscur colaborator al primarului Sob­ceak, că deplânge abandonarea „unor vas­te teritorii“ către statele postsovietice, in­clusiv a unor regiuni „care istoricește apar­ținuseră dintotdeauna Rusiei“. Rusia nu putea rămâne indiferentă la soarta ce­lor „25 de milioane de ruși“ care trăiau atunci în străinătate. Restul omenirii tre­buia să respecte interesele statului rus și ale „poporului rus, această mare na­țiu­ne“. Revizionismul devenea axa principală a politicii Kremlinului. La 1 decembrie 1999, Duma adopta în primă lectură un proiect de lege intitulat „Modalități pen­tru aderarea la Federația Rusă și crearea în interiorul acesteia a unei noi for­mațiuni teritoriale. Această lege regle­men­ta nu numai redistribuirea „cetă­țe­ni­lor“ Federației, ci și includerea even­tuală în interiorul acesteia din urmă de state străine sau de teritorii aparținând unor state străine.

Toată evoluția Rusiei lui Putin stă sub semnul acestei opțiuni ini­țiale. Ideologic, asistăm la re­sta­bilirea sovietismului, mai mult chiar, a stalinismului. Prioritatea acordată armei energetice are două obi­ective: vasalizarea „străinătății apropiate“ și neutralizarea țărilor din Vestul Europei. Cum Kremlinul a prevăzut că Occidentul nu va privi cu ochi buni reînvierea unui ma­re imperiu în Est, Rusia putiniană a in­ventat „schröderizarea“ elitelor eu­ro­pene. Prinși într-un laț din ce în ce mai strâns de gazoducte și oleoducte, de­pen­denți de mari grupuri naționale legate de interesele rusești, europenii își vor pierde din libertatea de mișcare pe scena inter­națională și nu vor mai putea bloca mă­surile care defavorizează Moscova. Com­pa­niile exportatoare de materii prime vor fi controlate cu mână de fier încă de la în­ceputul primului mandat al lui Putin: oligarhii sunt reduși la tăcere și marile so­cietăți rusești sunt renaționalizate. După ce semnează în 2005 acordul de cons­truc­ție a North Stream cu Germania, Rusia în­cepe să împartă cadouri țărilor „ascul­tătoare“ sub formă de reduceri ale facturii la gaze și pedepse țărilor „nesupuse“, că­ro­ra le închide robinetul.

Când, prin 2008-2009, exploatarea ga­ze­lor de șist în America le dă de știre rușilor că arma energetică nu le va mai asigura dominația în Europa, Kremlinul își aduce aminte că a fost o formidabilă putere mi­litară și că reînarmarea este o prioritate. Fermecați de ciripitul vioi al lui Med­ve­dev, occidentalii vor pune umărul la „mo­der­nizarea“ (potențialului militar al) Rusiei.

În tot acest timp, Putin va beneficia de un concurs de împrejurări cum nici nu a vi­sat. Prețul hidrocarburilor crește ver­ti­gi­nos și le dă rușilor mijloacele de care aveau nevoie ca să-și joace cartea. UE se împotmolește în eșecul proiectului de Constituție. Și peste toate, din 2007, sub șocul unei dramatice crize economice, Ru­sia nutrește speranța dislocării UE și a destrămării uniunii transatlantice.

Mediocritatea dezolantă a clasei politice a țărilor democratice îl pune în valoare pe Putin: într-o lume de pitici, el este li­de­rul. Ca hipnotizat, Occidentul nu numai că nu reacționează în 2008, când Georgia este atacată, dar se mai și aruncă într-o cooperare militară cu Moscova: transferuri de tehnologie indispensabile alinierii la stan­darde moderne a arsenalului rus, infil­trarea de către Moscova a mediilor mi­li­tare europene. Când devine evident că și Statele Unite își modifică politica externă și se repliază pe problemele lor interne, Pu­tin decide să mai facă un pas spre înfăp­tuirea Uniunii Eurasiatice: în ianuarie 2010, Victor Ianukovici, un condamnat multirecidivist, este ales președintele Ucrai­nei. Din 2010 și până în 2014, Rusia va distruge Ucraina, îi va infiltra serviciile secrete, poliția și economia. În vara lui 2012, Duma decide înființarea Uniunii Economice Eurasiatice (prevăzută pentru ianuarie 2015). Rușilor din străinătate li se promite protecție întărită și un deputat pre­conizează „crearea unei puternice lumi rusești pentru întărirea pozițiilor Ru­siei pe planeta noastră“. „Lumea ru­sească“ își deschide filiale în multe orașe din Ucraina, cu binecuvântarea Pa­triar­hu­lui Kiril. Volumul schimburilor în Co­mu­ni­tatea Economică Eurasiatică ne poate însă explica acest avânt al propagandei: în 2011 - 30%, față de 2010, dar numai 7,5% în 2012, față de de 2011!

Pentru Putin este important ca elitele să înțeleagă că se poate lipsi de sprijinul lor: chiar dacă orășenii corupți de Occident nu-l iubesc, toată Rusia face scut în jurul lui! Stăpânul de la Kremlin merge mai departe: silovikii puri și duri care îl sus­ținuseră necondiționat nu trebuie să se lase divizați de mirajul economic. Cel care își descoperă vocație pentru business tre­buie să ne părăsească; nu poți să fii soldat și negustor în același timp – decide clanul lui Putin. La 12 decembrie 2012, reales, pre­ședintele se adresează națiunii, în­fie­rează manevrele nefaste ale agenților stră­ini, cheamă la nașterea unui business pa­triotic, anunță introducerea unui impozit pe marile averi și intenția sa de a pune ca­păt „offshorizării“ economiei rusești. „Na­ționalizarea“ elitelor se concretizează în 2013, când o lege le interzice lor și fa­mi­liilor lor să aibă conturi, acțiuni și bo­nuri de tezaur în străinătate. Vechile elite, prea cosmopolite, sunt înlocuite de un grup cu o ideologie mai arhaică, slavofilă, par­ti­za­nă a „reîntregirii pământurilor rusești“.

În politica externă, „mișcarea Snowden“, exploatată abil de propaganda rusească, a otrăvit cu succes relațiile dintre americani și partenerii lor europeni. Și, pentru a sa­vura din plin momentul Olimpiadei de la Soci, Putin primește de la Ianukovici un cadou mult așteptat: la 21 noiembrie 2013, guvernul ucrainean suspendă brusc ne­go­cierile care trebuiau să ducă la un acord de asociere cu UE și reia relațiie cu Rusia, care îi flutură un teanc de 15 miliarde de dolari.

Dar, deodată, nimic nu mai seamănă cu ce a fost: în 2013, creșterea nu trece de 1,4% - deși prețul petrolului și gazelor nu scăzuse încă –, față de cel puțin un 6% pe an promis de Putin în campania electorală. Producția industrială scade pentru prima dată din 2009 și, în 2013, 300.000 de mici întreprinderi dau faliment. În ciuda unor enorme dificultăți, ucrainenii reușesc să organizeze alegeri prezidențiale care aduc la cârma statului un președinte legitim. Să fie semnul că nici cu bani nu mai poți să cumperi o ța­ră, o opinie publică, o populație, că schrö­derizarea nu este o rețetă infailibilă?

Numai că Putin nu e obișnuit să piardă: dacă statul ucrainean nu poate fi distrus, atunci va trebui fărâmițat. Occidentalii vor înghiți lovitura așa cum au înghițit am­putarea Georgiei în 2008. Operațiunea Crimeea 2014 urmează regulile KGB: ac­țiune din umbră, manevrarea ma­rio­ne­te­lor locale, minciună nerușinată, politica faptului împlinit. Șocul, violent, aproape că năucește Occidentul, care reacționează neconvingător. Numai că, în iunie, tocmai când Putin miza pe disensiunile dintre eu­ropeni și americani pentru a stabiliza cele două enclave secesionste, se produce tra­gedia Boeing-ului malayesian, care îi dă planurile peste cap. Americani și europeni se solidarizează în jurul cadavrelor des­pu­iate, jefuite de separatiști. Și trecutul greu de păcate al lui Putin urcă la suprafață: războiul din Cecenia, cazul Hodorkovski, cazul Litvinenko, violarea acordurilor de de­zarmare, strategia de destabilizare a „străi­nătății apropiate“, spionajul neru­și­nat în țările occidentale și, mai nou, can­ti­tățile masive de armament rusesc care in­tră în enclavele secesioniste.

Acum, societatea rusească pare blocată într-o paralizie tipică pentru regimurile bazate pe propaganda de masă și cultul conducătorului. Minciuna fon­datoare, întreținută de propaganda pu­tiniană, interpretează sfârșitul URSS ca pe o înfrângere pusă la cale de forțe străine ostile de genul „loviturii de pumnal înfipt în spatele Germaniei“, trâmbițată în no­iembrie 1918 de cercurile naționaliste! Jus­tificându-și politica liberticidă prin voința de a spăla acest afront, Putin pune pu­te­rea înaintea dezvoltării: lichidează ins­tituțiile reprezentative, hipercentralizează, renaționalizează economia.

A doua mare minciună larg răspândită es­te, după cum se exprimă Patriarhul Kiril, că „Sfânta Rusie rămâne idealul spiritual și moral al poporului nostru“. O orien­tare care nu înseamnă condamnarea co­mu­nismului, dimpotrivă, doctrina în vogă este „ortodoxia roșie“, „comunismul or­todox“! În Donețk, rebelii flutură cu o mâ­nă drapelul roșu și cu cealaltă o icoană.

În fine, a treia mare minciună - din pă­ca­te, larg acceptată în Occident - este că Pu­tin apără interesele naționale. Or, de când a venit la putere, președintele n-a fă­cut decât să urmărească ruinătoarea hi­meră a restaurării imperiului sovietic, sa­crificând relațiile Rusiei cu țările limitrofe, cu Eu­ro­pa și cu Statele Unite; a risipit fabuloasa co­moară a petrodolarilor fără să dea Ru­siei drumuri civilizate, spitale de­cente, universități de prestigiu. Și-a ima­ginat că afirmă suveranitatea Rusiei încăl­când drep­tul internațional și umilindu-și grosolan parteneri binevoitori la origine. Pe cât a fost de perseverent în urmărirea rea­lizării scopurilor propuse, pe atât a fost de in­ca­pabil să-și depășească pornirile meschine ca­re le compromiteau: folosirea armei ener­getice contra țărilor „neas­cul­tă­toare“, in­compatibilitatea „căii rusești“ (aban­do­narea valorilor de­mo­crației) cu proiectul de construcție al Uniunii Eurasiatice.

Epoca Putin va însemna pentru Rusia nenumărate ocazii ratate, din vina unui con­ducător incapabil să gândescă pe ter­men lung, să-și domine obsesia de su­premație, fobiile și spiritul de răzbunare. La fel ca Stalin, care a ales să se alieze cu Germania hitleristă din ură față de anglo-saxoni, Putin privește spre China, singura țară care prezintă un pericol pentru Rusia. Ca și Hitler, a mizat pe slăbiciunea de­mo­crațiilor, fără să înțeleagă că, familiarizate cu consensul și cu maniere civilizate, aces­tea nu pricep imediat că au un dușman, dar și când realizează primejdia, găsesc re­sursele și energia pentru a-i face față.

Din trista traiectorie a Rusiei post­co­mu­niste occidentalii trebuie să tragă în­vă­ță­minte: să devină mai atenți la ce se pe­tre­ce la Kremlin! Și să examineze cu mai mul­tă precauție acea Realpolitik, atât de în vogă după prăbușirea comunismului, ca și afacerile pe care s-au înghesuit să le în­che­ie cu Rusia. Evenimentele din ultimele luni ne-au amintit brutal și dureros că etica mai are încă un loc în lumea noastră postmodernă și că a uita acest adevăr simplu poate fi periculos.

Adaptare de LUMINIȚA BRĂILEANU după Commentaire (nr. 147, toamna 2014).