Răpire de premier

Filon Morar | 15.10.2013

Pe aceeași temă

În epopeea răpirii premierului în funcție din Libia, relevantă a fost utilizarea termenilor care au descris acțiunea: „arest“, „răpire“, „capturare“, „ridicare“... Unii invocă legalitatea, alții forța pură. Cine poate ordona arestarea unui premier în funcție și în ce condiții? Întrebarea pare legitimă, dar nu este în contextul libian interogația cheie.

Filmul unei răpiri de premier care a nedumerit opinia publică internațională, stârnind legi­ti­ma întrebare „cum e posibil“, include ridicarea în miezul nopții din cel mai bine păzit hotel din Tripoli, fără niciun foc de ar­mă, a premierului Ali Zeidan de către câteva zeci de re­vo­luționari, dintr-o unitate a Mi­nisterului de Interne. Man­da­tul de arestare vânturat s-a dovedit a fi falsificat. Nu este foarte clar cine a planificat sau aprobat operațiunea.

Unii spun că mișcarea ar fi fost pregătită din timp. Alții că pre­textul l-a constituit reac­ția negativă a populației față de răpirea unui libian după rugăciunea dintr-o moschee din Tripoli. Acesta era acuzat de terorism și a fost transferat imediat în custodia armatei ame­ricane. Pentru mulți libieni faptul că un ce­tă­țean poate fi răpit din propria țară este o atin­gere la suveranitatea Libiei și încă un exem­plu al disoluției statului. Indignarea a fost spo­rită de declarațiile unor oficiali americani că guvernul libian era la curent cu operațiunea.

Dilema fundamentală este dacă, în a acționa îm­potriva unor teroriști pentru a-i împiedica să lovească din nou, SUA nu provoacă seisme locale cu reverberații ample. Întrebarea este va­labilă atât pentru execuții extrajudiciare, cât și pentru operațiuni de extragere dintr-o ța­ră. Are de-a face cu răspunderea pentru pro­priile acte și evitarea consecințelor ne­do­rite. Scopul imediat poate fi atins eficient, pre­cum în cazul operațiunii din Libia, dar, ase­me­nea momentului final din filmul California Drea­min’ al lui Nemescu, ce lași în urmă ca o consecință a actelor tale poa­te fi cel puțin la fel de im­por­tant. Dincolo de ușurarea de a ști capturat un terorist inter­național, într-o istorie ipo­te­tică, dacă ridicarea sa de pe străzile din Tripoli ar fi fost momentul care ar fi declanșat preluarea puterii de radicali islamiști și eșuarea expe­ri­men­tului democratic din Li­bia, atunci, la nivel național, acțiunea ar fi fost la fel de justificată? Într-un caz recent, un ostatic occcidental a fost exe­cutat de gruparea teroristă care îl răpise pen­tru că, în mod irațional, s-a răspândit cre­din­ța că unii occidentali au cipuri implantate ca­re le semnalizează sateliților poziția, iar dro­nele sunt direcționate spre acel loc. Desigur, nu acesta este scopul dronelor, dar acesta poa­te fi unul dintre efectele utilizării lor.

Conivența dintre grupări armate și politicieni nu e nouă. Mișcări politice irlandeze sau bas­ce au creat, pentru a-și susține cauza, gru­pări ar­ma­te. În Irak, partidele politice kurde, și­ite și sunite pun presiune în negocierile po­li­tice prin intermediul propriilor grupări armate ame­nin­țând sau folosind violența. Diferența față de Libia este că partidele controlează în ge­nere bra­țele armate, iar scopul final este unul politic.

În Libia, mecanica și sensul procesului sunt in­versate. Milițiile nu au fost în genere parte a procesului politic postrevoluționar. Însă își caută aliați politici. Aliați, nu protectori. Sfera politică nu este în stare să controleze, dar es­te destul de fragilizată ca să fie victima mi­li­țiilor dacă nu le dă curs solicitărilor. Periodic, bi­roul premierului, ministere sau clădirea Par­lamentului sunt ocupate sau asediate de mi­li­ții nemulțumite. Legi sunt adoptate sub ame­nințarea armelor. Mijlocul de presiune favorit este ocuparea clădirilor sau răpirea oficialilor. De regulă, funcționează. De aceea, paradoxal, sentimentul de perplexitate nu a existat în Li­bia la aflarea veștii răpirii premierului. A exis­tat desigur îngrijorare, incertitudine, confuzie, dar nu stupefacție sau panică. Normalitatea se redefinește în contextul temporal și spațial.

Legitimitatea revoluționară – cimentată de ve­niturile cumulate atât din subsidiile și plățile gu­­vernametale, cât și din activitățile ilegale ale milițiilor – prevalează în fața celei politice. Ca și cum a fi revoluționar devine o ocupație și re­vo­luția intră în stare de perpetuitate. În alt con­text și la o altă magnitudine, una din­tre ce­le mai importante instituții în Iran este cea a Gar­dienilor Revoluției. Revoluția trebuie pro­tejată în­cepând cu 1979, dar nimeni nu pa­re să poa­tă proteja societatea de revoluționari insti­tu­ționalizați drept de profesie continuu vigilenți. De altfel, și politica Mexicului a fost do­minată decenii de Partidul Instituțional Re­voluționar.

Ipotezele și scenariile răpirii au oscilat între o acțiune nesăbuită și un coup d’état ratat. De fapt, dacă reacțiile nu ar fi fost clar de con­dam­nare, nu este sigur că deznodământul nu ar fi fost altul. Tactica este comună la nivel mai mic: lansezi zvonul că adopți o lege, eva­luezi reacția „pieței“ și, dacă nu întâmpini re­zistență, mergi mai departe. Reacția a fost de solidaritate a cabinetului și liderilor libieni cu premierul. Esențial a fost, desigur, și faptul că se pare că alte miliții din Tripoli au luat cu asalt locul unde se afla premierul și l-au eliberat. Și aceste miliții erau asociate cu Ministerul de Interne. Asociate, nu integrate. Prin urmare, miliții se pare predominant cu membrii din Mi­surata și Zawiya, două orașe revoluționare che­ie în rebeliunea împotriva fostului regim, l-au răpit pe premier, în timp ce alte brigăzi revoluționare, preponderent din două cartiere din Tripoli, l-au eliberat.

Reacția premierului libian a fost cumpătată. Nu a acuzat pe nimeni direct, a încercat să in­ducă calm. A sugerat însă că o astfel de ope­ra­țiune atât de amplă și îndrăzneață nu putea fi planificată și executată de un grup mic și izolat, dar nu a amenințat. Premierul Zeidan tre­buie însă să folosească momentul ca să so­luționeze problema milițiilor. Poate într-un mod asemănător, dar desigur fără metode atât de radicale, celui folosit de Cezar după ce a fost răpit de pirați: a găsit calea să eradicheze pi­rateria din Marea Egee. Pentru asta, însă, tre­buie să ai sprijin și resurse. Sprijin ar exista din partea populației exasperate de atrofierea autorităților postrevoluțioanre după atot­pu­ternicia lor în regimul autoritar al lui Gaddafi. Instrumentele de acțiune sunt limitate: gu­ver­nul și parlamentul sunt momentan prizo­nie­rele grupărilor militare. Primul indiciu va fi da­că cei care l-au ridicat în toiul nopții din ca­mera sa de hotel vor fi aduși în fața justiției. Dacă nu, sentimentul impunității va fi întărit: poți să răpești un premier în funcție, chiar și doar pentru pentru 6 ore, și să nu pățești nimic.

 

Opiniile exprimate de autor în acest articol îl angajează doar în nume personal.

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2023 Revista 22