Pe aceeași temă
Obama se află în faţa unui moment de cotitură: oare va accepta terapia propusă pentru Afganistan?
Raportul McChrystal se află pe biroul preşedintelui Obama, aşteptând un verdict final. În tot acest timp, în presa de pe ambele maluri ale Atlanticului s-au dezlănţuit criticii, dar şi susţinătorii aplicării modelului de contrainsurgenţă construit pe principiile tactice validate de generalul David Petraeus în urmă cu doi ani în Irak. Dezbaterea generată pe marginea Raportului McChrystal aminteşte de furtuna care a cuprins Washingtonul la sfârşitul anului 2006, când generalul David Petraeus ceruse o suplimentare a forţelor dislocate în Irak cu 25.000 de militari. Atunci, misiunea lor consta în stabilizarea Bagdadului şi a suburbiilor sale (aproximativ 8 milioane de locuitori), prin desfăşurarea unei campanii de contrainsurgenţă într-o logică de tipul „curăţă, menţine, construieşte“.
Astăzi, misiunea generalului McChrystal este infinit mai dificilă: recuperarea controlului regiunilor paştune din sudul şi estul Afganistanului (o suprafaţă locuită de aproape 16 milioane de paştuni) pe fondul unui deficit cronic de resurse. Deşi, la sfârşitul anului 2009, în Afganistan se vor afla 68.000 de militari americani, totuşi, experţii estimează că pentru lansarea unei campanii ample de contrainsurgenţă care să schimbe raportul de forţe în sud-estul Afganistanului, McChrystal va avea nevoie de încă 40.000-45.000 de militari. În caz contrar, o eventuală „subfinanţare ar putea conduce la pierderea războiului“, a avertizat, în raportul său, comandantul forţelor NATO din Afganistan.
Un studiu atent al atacurilor efectuate de talibani arată faptul că 2/3 din activitatea lor este concentrată în 10% dintre districtele Afganistanului. În consecinţă, din punct de vedere geografic, este foarte probabil ca, în următoarele 12 luni, efortul de contrainsurgenţă al ISAF să se orienteze prioritar spre stabilizarea Kandaharului şi a văii râului Helmand (situate în sud şi controlate de talibanii Mullah-ului Mohammed Omar), dar şi a provinciilor Kwost, Paktia şi Paktika (situate în est şi controlate de reţeaua Haqqani, un grup insurgent asociat talibanilor şi comandat de Jalaluhuddin Haqqani). Cu alte cuvinte, securizarea principalelor concentrări de populaţie aflate sub controlul insurgenţei devine misiunea principală a forţelor coaliţiei internaţionale.
Filosofia Raportului McChrystal reafirmă lecţii dezvoltate în timp de cei mai importanţi teoreticieni ai conflictului de guerillă. Pe urmele lui T.E. Lawrence, comandantul ISAF a înţeles că, „fără sprijinul politic al populaţiei, nu poate să câştige, dar cu sprijinul său, nu are cum să piardă“ (John Hulsman). Totodată, un alt gânditor cu rol major în actuala dezbatere este David Galula, un clasic al contrainsurgenţei care a formulat, spre sfârşitul anilor ’60, importante observaţii empirice rezultate pe fondul experienţei sale în pacificarea Algeriei. Concluziile sale amintesc de dilemele cu care se confruntă şi astăzi locuitorii din suburbiile unor oraşe occidentale aflate sub influenţa unor grupuri de crimă organizată. Opţiunile lor sunt două: fie acceptă intimidarea, fie aleg protecţia forţelor de ordine. Astfel, totul se prezintă ca o competiţie de exercitare a controlului. În Afganistan, sprijinul populaţiei civile este departe de a constitui o reacţie spontană. „Afganii sunt oameni practici şi raţionali (remarca recent generalul Stanley McChrystal), iar atitudinea lor pare să depindă de răspunsul la câteva întrebări simple: care dintre părţi câştigă? care dintre părţi se dovedeşte a fi mai ameninţătoare şi cine poate să ofere mai multă protecţie?“ În general, talibanii nu sunt foarte populari, dar atuul lor constă în capacitatea de a exercita o intimidare difuză, din proximitate. Iată de ce obiectivul prioritar al ISAF, sub conducerea generalului McChrystal, va fi protecţia civililor şi scurtcircuitarea legăturii dintre luptătorii talibani şi populaţie.
Celebra „the surge“, executată de generalul Petraeus, rămâne însă arhetipul operaţional al campaniei din Afganistan. Generalul McChrystal speră că, prin inversarea balanţei de putere în regiunile paştune, Afganistanul va putea pivota gradual spre o soluţie similară celei folosite de Petraeus în Irak: reconcilierea cu o parte a insurgenţei şi încurajarea creării unor miliţii tribale locale care, pe fondul insuficienţei forţelor guvernamentale, să-şi protejeze comunităţile împotriva reinfiltrării insurgenţilor. Ca şi în Irak, insurgenţa talibană este departe de a fi o mişcare monolitică, iar dincolo de nucleul dur, motivat ideologic, al luptătorilor dedicaţi „războiului sfânt“, se prezintă ca un amalgam de luptători cu o agendă exclusiv locală, mercenari oportunişti şi elemente criminale. Experţii estimează că mai mult de jumătate din efectivele insurgenţei formează aşa-numita componentă cooptabilă şi reconciliabilă. Pe fond însă, o reconciliere autentică este puţin probabilă, până când forţele guvernamentale şi cele ale coaliţiei nu vor reuşi schimbarea decisivă a balanţei militare în sud-estul Afganistanului.
Nici un insurgent nu va putea fi convins să treacă de partea cealaltă a baricadei, atât timp cât eforturile coaliţiei continuă să eşueze. În Irak, reconcilierea cu o parte a foştilor inamici a survenit pe fundalul unor evoluţii militare tactice care au modificat decisiv calculele insurgenţilor: înfrângerea suniţilor în Bagdad, complementar cu suplimentarea forţelor americane. Inversarea raportului de forţe devenise totală. Şi totuşi, crearea unor miliţii tribale paştune după modelul sunnit al „deşteptării din Anbar“ nu este lipsită de riscuri: „cu cât mai profundă este percepţia recrutării unor miliţii paştune în sud, formate inclusiv din elementele cooptabile ale insurgenţei talibane, cu atât mai mare va fi tentaţia unor eforturi similare în nord, efectul fiind o clasică dilemă de securitate ce ar putea arunca Afganistanul într-o spirală a confruntării etnice. Pe termen mediu, o astfel de mişcare ar putea amplifica fisurile Afganistanului, în special de-a lungul clivajelor de natură etnică dintre Nord şi Sud, punând în pericol stabilitatea statului“, ne-a declarat în exclusivitate Vanda Felbab-Brown (expert la Brookings Institution). //
