Pe aceeași temă
Brandul campaniei ONU împotriva liderului libian stă sub semnul unui „nou“ principiu al relaţiilor internaţionale - responsabilitatea de a proteja. Cunoscut în jargonul dreptului internaţional ca Responsibility to Protect sau R2P, el nu este, în esenţa sa, decât o updatare a doctrinei intervenţiei umanitare consacrate la începutul anilor 90.
Sfârşitul săptămânii trecute a adus comunitatea internaţională în pragul „războiului“ cu colonelul Gaddafi. Totul a început prin adoptarea la 17 martie, de către membrii Consiliului de Securitate, a Rezoluţiei 1973. Redactată sub Capitolul VII al Cartei ONU (acea componentă care identifică ameninţările la adresa păcii şi securităţii internaţionale şi care oferă inclusiv posibilitatea utilizării forţei militare), Rezoluţia consideră că atacurile sistematice desfăşurate de către forţele loiale colonelului Gaddafi împotriva populaţiei civile ar putea avea semnificaţia unor crime împotriva umanităţii. Constatând eşecul autorităţilor libiene faţă de ceea ce s-ar putea numi responsabilitatea lor primară – protejarea populaţiei civile –, Consiliul de Securitate a decis impunerea unei zone de interdicţie aeriană, în fapt o carantină menită a preîntâmpina ridicarea de la sol a oricărui avion militar aparţinând armatei colonelului Gaddafi. În plus, Rezoluţia autorizează adoptarea „tuturor măsurilor necesare“ pentru a proteja populaţia civilă şi zonele civile aflate sub ameninţarea atacurilor, inclusiv Benghazi, fieful rebelilor anti-Gaddafi. În acelaşi timp, însă, mandatul ONU exclude explicit desfăşurarea oricărei forţe străine de ocupaţie în orice parte a teritoriului libian. Tot ceea ce a urmat a respectat ad literram mandatul Consiliului de Securitate. Iniţial, pe fondul adoptării noii Rezoluţii (beneficiind inclusiv de susţinerea tacită, indirectă a Rusiei şi Chinei), reacţia lui Gaddafi a fost aceea de a declara încetarea ostilităţilor şi suspendarea operaţiunilor împotriva rebelilor. Şi totuşi, nu a fost decât o tactică menită a câştiga timp, încercând să pună Vestul în faţa unui fapt împlinit - cucerirea fiefului rebelilor. Reunite, la Paris, într-un summit de urgenţă, Franţa, Marea Britanie, Canada şi Statele Unite şi-au anunţat intenţia colectivă de a adopta „toate acţiunile necesare“, inclusiv militare, pentru implementarea Rezoluţiei 1973.
Limitele no fly zone
Câteva ore mai târziu, s-a dat undă verde primei secvenţe operaţionale. De facto, în prima zi, s-a instituit o diviziune complementară a muncii între britanici şi americani, pe de o parte, şi francezi, pe de alta. Astfel, atacuri coordonate britanico-americane cu rachete de croazieră Tomahawk (se estimează că au fost folosite un număr de 124) au fost lansate împotriva sistemelor antiaeriene libiene. Obiectivul lor? Degradarea capacităţilor regimului Gaddafi de a rezista, de a se opune carantinei ONU. Departe de a fi lovituri fără precedent, acestea fac parte din regia necesară impunerii unei zone de interdicţie aeriană, ceea ce implică anestezierea şi chiar distrugerea chirurgicală a echipamentelor care permit forţelor lui Gaddafi să „vadă“, să monitorizeze mişcările din spaţiul aerian libian şi chiar să contraatace avioanele coaliţiei (radare, rachete sol-aer, sisteme de avertizare timpurie, centrele cheie de coordonare ale sistemului integrat de apărare antiaeriană care permit managementul celor aproape 100 de MIG-25 şi 15 Mirage F1s). Şi totuşi, impunerea acestei „no fly zone“ nu este un panaceu al securităţii.
„Safe haven“
Siguranţa oferită este departe de a fi perfectă. Susan Rice, ambasadorul SUA la Naţiunile Unite, avertiza, săptămâna trecută, că „trebuie să fim pregătiţi să avem în vedere paşi care includ, dar merg chiar dincolo de o no fly zone, pentru că aceasta are limite inerente în privinţa protejării civililor în faţa riscurilor imediate“. Şi Ivo Daalder, ambasadorul SUA la NATO, şi-a exprimat rezervele sale: „zonele de interdicţie aeriană sunt eficiente împotriva avioanelor de luptă, dar au un impact limitat împotriva elicopterelor şi a operaţiunilor terestre“. Cu alte cuvinte, există pericolul ca atacurile împotriva civililor să continue chiar la adăpostul umbrelei aeriene internaţionale.
Tocmai de aceea, francezii s-au concentrat preponderent pe cealaltă misiune a mandatului comunităţii internaţionale, încercând să prevină viitoare atacuri ale forţelor lui Gaddafi împotriva cetăţenilor şi, în general, a opoziţiei. În acest scop, chiar în timpul reuniunii de la Paris şi înainte de elaborarea comunicatului final, avioane Mirage 2000 şi Rafale au fost trimise de urgenţă pentru a opri atacurile forţelor terestre loiale colonelului Gaddafi, care tocmai declanşaseră asediul asupra centrului nervos al rebeliunii – Benghazi. Intenţia Franţei era de a transforma portul Benghazi şi împrejurimile sale într-o „zonă sigură“. Într-un fel, Parisul pare decis să nu mai repete eroarea făcută cu ani în urmă în Balcani, în timpul războiului aerian purtat de NATO împotriva lui Slobodan Miloşevici. Ca şi astăzi, atunci obiectivele imediate ale coaliţiei erau acelea de a-i proteja pe albanezii kosovari, „descurajând o ofensivă sângeroasă împotriva civililor inocenţi din Kosovo şi deteriorând grav capacitatea sârbilor“ de a produce suferinţă populaţiei din Kosovo. Dar atunci, NATO a eşuat lamentabil: campania de epurare şi expulzare etnică a continuat aproape nestingherită, iar infrastructura folosită de sârbi în acele operaţiuni a rămas intactă, pe tot parcursul războiului aerian. De aici, preocuparea Franţei de a-şi trimite, din prima secundă, avioanele de atac pentru a lovi trupele lui Gaddafi aflate la porţile Benghaziului. Acest prim atac al Franţei a fost urmat, la scurt timp, de un al doilea (20 martie), trupele terestre libiene desfăşurate în apropiere de Benghazi fiind paralizate de către un raid aerian tactic, întreprins de avioane americane, în concert cu avioane franceze şi britanice.
* * *
Poziţia României
„România e total împotriva iniţierii şi realizării de către UE a unei no fly zone. O astfel de misiune şi-o poate asuma NATO, şi nu UE. În acest moment, România nu susţine o soluţie militară în Libia. Considerăm că poate fi o eroare politică majoră.“ (T. Băsescu, 11 martie) „România respectă Rezoluţia 1973 din 17 martie, care prevede realizarea zonei de interdicţie aeriană în vederea protejării civililor. Când NATO va lua o decizie, România va fi acolo. România va acţiona în interiorul NATO. Noi suntem membri NATO şi acolo vom acţiona.“ (T. Băsescu, 20 martie)
* * *
Concluzii
Primele briefing-uri ale responsabililor militari au fost extrem de optimiste. Carantina aeriană a devenit operaţională. Coloana vertebrală a armatei libiene (sistemele integrate de comandă şi control) a fost „anesteziată“. Loviturile aeriene tactice au reuşit să oprească manevrele brigăzilor mecanizate libiene din apropiere de Benghazi. Platformele fixe de rachete sol-aer de fabricaţie sovietică sunt acum în afara jocului. Majoritatea radarelor par să nu mai funcţioneze.
Până acum, operaţiunea s-a aflat sub coordonarea Statelor Unite, dar se intenţionează transferul responsabilităţilor către francezi şi britanici, în următoarele zile. O altă opţiune ar fi NATO, însă secretarul american al Apărării, Robert Gates, a recunoscut că există o sensibilitate din partea Ligii Arabe care nu doreşte să funcţioneze sub umbrela NATO. În plus, aportul Ligii Arabe pentru legitimitatea intervenţiei este crucial. Să nu uităm că pretextul Rezoluţiei 1973 a fost dat chiar de solicitarea Ligii de impunere a unei no fly zone, completată de necesitatea creării unui „safe haven“ terestru. În consecinţă, se caută formule de accesare a infrastructurii NATO, fără însă a transforma operaţiunea într-o misiune oficială a alianţei. Se pare că şi Turcia ar bloca o eventuală implicare a NATO în Libia.
La orizont rămân serioase provocări operaţionale. Ce se va întâmpla dacă trupele loiale lui Gaddafi vor adopta tehnici asimetrice, neconvenţionale? Infiltrându-se în oraşele rebele, deghizaţi în civili şi masacrând la discreţie? Avioanele coaliţiei sunt eficiente împotriva formaţiunilor terestre compacte, convenţionale, nu în bătăliile asimetrice. În plus, ar fi imposibilă o distincţie precisă între combatanţi şi civili.
Scurt istoric al „R2P“
Intervenţia din Libia este o premieră, fiind prima dată când o rezoluţie a Consiliului de Securitate, sub Capitolul VII, autorizează explicit o coaliţie de state membre să folosească toate măsurile necesare pentru a implementa doctrina „responsabilităţii de a proteja“. O lectură în detaliu a discursurilor lui David Cameron, Nicolas Sarkozy, Barack Obama şi Hillary Clinton developează faptul că toţi şi-au fundamentat pledoariile prointervenţie, invocând legitimitatea şi legalitatea doctrinei R2P.
În aprilie 1999, în plin război aerian al NATO împotriva lui Miloşevici, Tony Blair creiona la Chicago, într-un discurs intrat în istorie, contururile unei veritabile doctrine a comunităţii internaţionale: „cea mai presantă problemă de politică externă este de a identifica circumstanţele în care ar trebui să ne implicăm activ în conflictele altor popoare. Noninterferenţa a fost pentru mult timp considerată drept cel mai important principiu al ordinii internaţionale“. Dar este un principiu care ar trebui să aibă o dimensiune contractuală: „genocidul nu poate niciodată rămâne o problemă pur internă. Când oprimarea produce valuri masive de refugiaţi care destabilizează statele vecine, atunci ele pot fi foarte adecvat descrise drept ameninţări pentru pacea şi securitatea internaţională“.
În septembrie 2005, Adunarea Generală a ONU adopta oficial principiul R2P, făcând formal tranziţia de la suveranitatea percepută ca drept inerent la suveranitatea ca responsabilitate: „suntem pregătiţi să acţionăm colectiv şi decisiv prin intermediul Consiliului de Securitate, în acord cu Carta ONU, inclusiv Capitolul VII, de la caz la caz şi în cooperare cu organizaţiile regionale relevante, atunci când mijloacele paşnice sunt inadecvate şi autorităţile naţionale eşuează să-şi protejeze propriile popoare“.
În mai 2010, Strategia de Securitate Naţională a Administraţiei Obama (altfel, documentul care defineşte programatic „viziunea despre lume“ a Casei Albe) asuma textual principiul R2P: se recunoaşte că responsabilitatea primară pentru prevenirea genocidului şi a atrocităţilor în masă revine guvernelor suverane, dar că această reponsabilitate este transferată comunităţii internaţionale atunci când guvernele suverane sunt chiar ele responsabile de comiterea lor; în consecinţă, Statele Unite vor mobiliza mijloace inclusiv militare pentru a preveni şi răspunde genocidului şi atrocităţilor în masă.
Citeste si despre: Libia, Gaddafi, razboi civil, rezolutia ONU, NATO.
