Reacția Europei la situația din Crimeea

Ocuparea Peninsulei Crimeea pune UE într-o situație incomodă, cu opțiuni dificile, în fața celei mai grave crize din ultimii 20 de ani. În același timp, Europa se vede criticată pentru lentoare și timiditatea deciziilor sale, cel puțin în comparație cu SUA.

Liderii europeni au decis să acționeze trep­tat, în trei pași adaptați la evoluția situ­a­ției din Ucraina. Primul pas a constat în condamnarea agresiunii Rusiei, chemarea la dialog a celor două țări și suspendarea dialogului cu Moscova pe o serie de do­sare. În același timp, Bru­xellesul a anunțat oferirea unui ajutor financiar Ucrai­nei, atât direct, cât și prin eliminarea de tarife co­mer­ciale.

Dat fiind refuzul repetat al Moscovei de a începe ne­gocieri cu Kievul, UE este pregătită să treacă la al doilea pas, im­pu­nerea de sancțiuni. Zilele acestea diplo­mați europeni negociază lista persoanelor cărora li se vor aplica restricții de călă­torie și înghețarea activelor. Dacă deciziile de politică externă ale SUA sunt cele ale unui singur executiv, în UE deciziile simi­lare sunt luate în urma negocierilor între 28 de părți, un proces mai lent și mai su­pus compromisului. Acest caz nu este o ex­cepție. Țări mai îndepărtate geografic și tradițional mai prietenoase cu Rusia, pre­cum Cipru, Grecia, Italia și Spania, susțin ideea sancționării unui număr redus de persoane și concentrarea pe cei implicați direct în evenimentele din Crimeea. În schimb, marile puteri diplomatice ale UE și statele din Europa Centrală și de Est sus­țin aplicarea de sancțiuni, inclusiv asupra unor miniștri ruși și oligarhi apropiați regimului. Al treilea pas, constând în sanc­țiuni economice, ar urma să fie declanșat de o continuare a destabilizării Ucrainei de către Rusia.

În mod clar, europenii nu își doresc sanc­țiuni economice și speră încă la o soluție diplomatică. Rusia este cel mai mare vecin al UE și al treilea partener comercial, co­merțul cu aceasta re­pre­zen­tând 9,7% din co­merțul Uniunii. Unele state eu­ro­pene au relații comerciale foarte strânse cu Rusia. În Ger­ma­nia, 300.000 de sluj­be de­pind de comerțul cu Rusia, care este și cel mai ma­re fur­nizor energetic. Ast­fel, economia UE este mult mai inte­grată cu cea a Rusiei decât este cea ame­ricană, SUA neconfruntându-se cu inte­re­sele și constrângerile economice ale UE.

Și modul în care este înțeleasă solu­țio­narea acestei crize diferă uneori între cele două maluri ale Atlanticului. Intervenția Ru­siei a provocat multe analogii cu ocu­parea de către Reich-ul german a Regiunii Sudete și Acordul de la München, dar în Germania o analogie foarte prezentă în spa­țiul public este cea cu anul 1914 și iz­bucnirea primului război mondial în urma unui incident relativ limitat. Această pa­ralelă este mult mai prezentă în Europa decât peste ocean, SUA fiind de altfel mai puțin afectată de prima conflagrație mon­dială. Astfel, dacă München-ul îndeamnă la lipsă de compromis în fața agresiunii, 1914 cheamă la prudență.

Cu toate acestea, încălcarea normelor in­ternaționale de către Rusia este atât de flagrantă, încât Europa realizează că nu își poate permite să nu ia atitudine. Pa­ra­doxal însă, din cauza unei istorii de relații bilaterale cu Rusia și a unei politici ex­terne comune slab dezvoltate, deseori eu­ropenii nu par să realizeze adevărata pu­tere pe care o pot avea împreună. UE este primul partener comercial al Rusiei, atră­gând aproape jumătate din exporturile aces­teia. Mai mult, Rusia este dependentă de investițiile și tehnologia occidentală, iar o retragere a acestora ar avea efecte eco­nomice negative pe termen lung. Chiar și dependența Europei de gazul rusesc nu este atât de dramatică pe cât este deseori prezentată. Aproximativ un sfert din mi­xul energetic folosit în UE se bazează pe gaz, iar gazul rusesc înseamnă mai puțin de un sfert din acest gaz total, ceea ce fa­ce ca mai puțin de 6% din mixul energetic european să fie bazat pe importul de gaz rusesc. Statele membre UE sunt, de altfel, mult mai bine conectate decât au fost în timpul crizei gazului din iarna 2009, iar anotimpul cald va duce la o scădere a con­sumului. De cealaltă parte, gazul rusesc ex­portat în UE asigură mai mult de ju­mă­tate din bugetul Rusiei. Astfel, este evi­dent că Rusia este mult mai dependentă economic de UE decât invers.

Cu toate acestea, nu este deloc sigur că aceste potențiale costuri economice ale in­vaziei, datorate sancțiunilor occidentale, dar și costurilor economice ale ocupației, atât directe (costuri militare și pentru sus­ținerea economică a Crimeei), cât și in­di­recte (plecarea capitalului de pe piața ru­să) îl vor determina pe Putin să dea îna­poi. Președintele rus pare hotărât să su­porte aceste pierderi, văzând în integrarea Crimeei în Federația Rusă o reparație is­torică. În cazul în care Rusia va recu­noaște independența sau va integra Cri­meea în propriul teritoriu, este de așteptat ca reacția UE să fie mai dură decât dacă Moscova doar va recunoaște referen­du­mul, dar nu și independența acestei re­giuni, păstrând-o într-o situație ambiguă, precum cea în care se află Transnistria. Cheile sunt în mâna președintelui Putin. Rămâne de văzut dacă reacția Europei va fi pe măsură.

* Paul Ivan este analist la European Policy Centre (EPC), un think tank independent din Bruxelles, și expert afiliat Centrului Român de Polici Europene (CRPE).