Referendumul grecesc: sărbătoarea democrației sau a demagogiei?

Să le luam pe rând. În primul rând, referendumul. El este unul dintre ingredientele magice ale sistemelor democratice și mai puțin democratice. În primele, atunci când democrația reprezentativă este slăbită, o doză de democrație directă ajută la relegitimarea sistemului politic, în general, sau măcar a unor politici publice de importanță majoră. În sistemele nedemocratice, referendumul este o formă de a transforma poporul în complice al acțiunilor abuzive ale conducătorilor. Între cele două ideal-tipuri există situații care combină în diverse doze cele două cazuri. Într-o astfel de situație se găsește și referendumul de duminică.

 

Grecia este o țară democratică. Totuși, forțele extremiste, de stânga și de dreapta, au ajuns la alegerile de acum șase luni la procente fără precedent în Europa. Deși acestea nu erau majoritare, prima electorală de 40 de parlamentari câștigată de Syriza (Coaliția Stângii Radicale) le-a permis să dețină o majoritate parlamentară și să voteze un guvern. Ce-i unea pe extremiști era, pe lângă simpatiile proruse, ostilitatea față de creditorii internaționali și în particular dorința de a ieși din zona euro.

 

Ajunși la guvernare, extremiștii conduși de Tsipras au mimat dorința de negociere și s-au adaptat discursiv la dorința marii majorității a grecilor de a rămâne în zona euro. Din punct de vedere economic, au preluat o țară în creștere economică și au băgat-o în recesiune. Au așteptat până când se împlineau date-limită stabilite cu mult timp înainte și le-au numit în mod abuziv „ultimatumuri“, „dictate“ etc. Beneficiind și de discreditarea partidelor tradiționale, au creat o atmosferă în care partenerii europeni erau demonizați. În această atmosferă marcată de isterie au declanșat un referendum.

 

Această consultare populară cu greu poate fi numită democratică. În primul rând, a fost o mișcare mult prea bruscă, nu a lăsat timp unei campanii demne de acest nume. Apoi, întrebarea era bazată pe mai multe minciuni. Planul supus referendumului nu era de actualitate, practic, nu fusese acceptat de nimeni. Apoi, consecințele respingerii lui nu erau deloc clare. Atunci când poporul este chemat „să decidă“ și nu știe asupra a ce decide, suntem în plină impostură democratică.

 

În plus, instituțiile statului grec au fost instrumentalizate în sensul poveștii spuse de cuplul Tsipras-Varoufakis. O dezinformare de partid și de stat s-a abătut mai ales asupra tinerei generații, dominată de șomaj și care crede că nu mai are ce să pierdă. Discursul luptei de clasă și naționalismul s-au amestecat în cel mai demagogic discurs ținut de vreun guvern al unei țări membre a UE.

 

Rezultatul net al referendumului este un triumf al strategiei guvernului elen actual, dar este departe de a fi dovada unui moment democratic, ci un alt argument al faptului că a fost un clasic plebiscit cu final așteptat. Nu a fost o sărbătoare a democrației, ci a demagogiei.

 

Dacă sunt atâtea argumente pentru a pune sub semnul întrebării natura democratică a momentului de duminică, atunci de ce el a fost recunoscut de partenerii europeni? Narațiunea dominantă pare a ne spune că un guvern și-a consultat poporul în mod democratic. Această narațiune convine tuturor celor care vor să instrumentalizeze cazul grecesc pentru a-și susține diverse teorii sau interese. Realitatea ne sugerează mai degrabă că un guvern dominat de extremiști a luat ostatică o majoritate construită prin demagogie, pentru a-și impune intențiile ostile proiectului european.

 

La nivelul UE putem găsi numai două explicații ale acceptării imposturii democratice de duminică. Prima este că liderii europeni sperau înfrângerea actualului guvern. Explicația este însă șubredă, ar fi trebuit să fie informați despre starea opiniei publice grecești. A doua explicație este dată de încercarea de a se lepăda de o parte din responsabilitatea pe care o au pentru viitorul Greciei de acum înainte. Ideea că referendumul a fost democratic argumenteză discursul că poporul grec „și-a ales singur soarta“. Iar aceasta este în afara zonei euro.

 

Aici ajungem la problema pusă mai sus: ce înseamnă azi ca un popor „să-și ia soarta în mâini“? Formula în sine este profund demagogică, pentru că presupune mai multe lucruri false: că mondializarea poate fi înfruntată mai bine singur decât împreună cu alții, că toate relele vin de la nivelul european, că eliberarea de tehnocrația UE poate face statele naționale mai prospere, că te poți alia cu state mult mai mari și mai bogate, fără o consistentă și crescândă pierdere de suveranitate.

 

De 50 de ani se încearcă inventarea unei legitimități democratice la nivel european, dar eșecul de până acum al acestor încercări nu înseamnă și eșuarea proiectului european. Extremiști de diverse sensibilități și populiști fără orizont se unesc discursiv pentru a denunța crizele UE. În cazul Greciei, noutatea este că, iată, le provoacă efectiv. Dar ar însemna să cădem în capcana acestora, dacă am exagera importanța „istorică“ a momentului de duminică.