Revizionismul în epoca antiaccesului

Democratizarea armelor inteligente împinge revizionismul contemporan într-o zonă de imunitate la adăpostul căreia pot fi derulate tot felul de agresiuni hibride.

Sistemele antiacces și de interdicție re­gio­nală (A2/AD) - un fel de barieră cinetică menită să țină un adversar la distanță, pentru cei familiarizați cu filmul Ender’s Game - nu mai sunt doar niște repere asia­tice. Este o concluzie asumată de tot mai mulți specialiști. Nu mai vorbim de o rea­li­tate asociată exclusiv spațiilor adiacente Mă­rilor Chinei de Sud și de Est, ci de o pa­radigmă îmbrățișată de mai toate puterile revizioniste ale momentului. „Cap­a­bilită­ți­le pe care China și Rusia le dezvoltă sunt similare“, avertiza recent și generalul Mar­tin Dempsey, șeful Statului Major In­ter-Arme al Statelor Unite. Este „o grilă om­niprezentă pentru descrierea evolu­ții­lor militare din aceste regiuni“, ne spune Stephen Blank, unul dintre experții Ame­ri­can Foreign Policy Council. Toate aces­tea devin variabile care afectează în egală măsură Europa. Impactul asupra Flancului Estic al NATO este evident.

Criza modelului tradițional

„Capacitatea Americii de a-și proiecta pu­terea covârșitoare oriunde în lume este acum amenințată“, observa The Eco­nomist la începutul verii. Monopolul mi­li­tar deținut de SUA se erodează. Nu mai e privilegiul unei singure puteri. Armele in­teligente se democratizează. De ani buni, potențialii adversari ai SUA investesc în sisteme de sens contrar a căror menire e de a contrabalansa avantajele, tehnologice și operaționale, care până recent ofereau Washingtonului capacitatea de a-și pro­pul­sa prezența globală. Lecțiile inter­na­li­za­te ale „revoluției din afacerile militare“ (RMA) și care se află la baza unor succese operaționale memorabile precum „Fur­tu­na Deșertului“ (1991, împotriva Irakului), războiul aerian împotriva Serbiei (1999) sau operațiunea „Șoc și Groază“ (2003, tot împotriva Irakului) au creat un efect de bumerang. Ele oferă adversarilor po­si­bilitatea de a contesta supremația militară americană prin investiții masive în sis­te­me antidot de neutralizare a avantajelor care transformă SUA într-o putere ex­pe­di­ționară. Spre exemplu, China dezvoltă pro­pria umbrelă antiacces și de interdicție re­gională (submarine și avioane de atac do­tate cu rachete antinavă, straturi dense de rachete terestre, sisteme electronice, ci­ber­netice și antisatelit menite să para­li­ze­ze echipamentele de comandă și control ale competiției) pentru a ține la distanță Ame­rica de ceea ce consideră „străinătatea apro­piată“, sfera să de interes geopolitic (Tai­­wanul sau Marea Chinei de Sud). Dar care sunt implicațiile acestor tendințe pen­tru celelalte regiuni și, în special, pentru Marea Neagră?

Forţe ale NATO în Polonia, în cadrul exerciţiului BALTOPS 2015 (foto: NATO)

Pe fond, avem o criză a modelului tra­di­țional de proiectare a puterii. Iar acest lu­cru generează consecințe inclusiv pentru NATO și mai ales pentru pachetul de re­asigurare strategică a Flancului Estic ado­p­tat anul trecut la summit-ul NATO din Ța­ra Galilor. Sistemele A2/AD pot să împie­di­ce o putere din afară, exterioară regiunii, să mai ajungă în teatrul de operațiuni și da­că, totuși, reușește acest lucru, liber­ta­tea sa de manevră să poată fi drastic li­mi­tată. În această interpretare, geografia con­trolului se modifică dramatic. Citite într-o astfel de cheie, garanțiile asumate în ca­drul summit-ului din Țara Galilor – pro­mi­siunea de a desfășura în 48 de ore o forță de reacție superrapidă pentru a întări Flan­cul Estic – capătă o cu totul altă pers­pec­tivă. Practic, dezvoltarea unor „capacități de contraintervenție“ (pentru a utiliza ter­minologia chineză) care pot să întârzie și să țină la distanță întăririle NATO des­ti­nate Flancului Estic este „obiectivul fun­da­mental al achizițiilor militare și al stra­tegiei militare ruse“, ne spune Ste­phen Blank. În zona baltică, Moscova poa­te să folosească în avantajul său tirania geo­grafiei: perdelele de rachete ofensive, precum și sistemul de apărare aeriană des­fășurat în Kaliningrad „vor face foarte di­ficil pentru SUA și puterea aeriană aliată să opereze deasupra statelor baltice. Iar forțele terestre americane sunt obișnuite să funcționeze în condiții de supremație aeriană, ceea ce pune sub semnul în­tre­bării un întreg concept operațional“. In­serția în teatrul de operațiuni a forțelor de reacție rapidă – promisiunea esențială a summit-ului NATO de anul trecut, des­ti­nată să-i reasigure pe aliații estici – de­vi­ne astfel problematică, incertă. „Accesul NATO la întreaga regiune a Mării Baltice devine costisitor“, crede Christopher Chiv­vis de la RAND Corporation. Iar din mo­mentul în care balanța se înclină decisiv în favoarea costurilor prea mari, atunci unii dintre aliați ar putea fi descurajați în implementarea garanțiilor de apărare colectivă, paralizând răspunsul NATO.

Păcatul originar

Pe de altă parte, NATO conservă încă din anii ’90 o distribuție care reflectă ali­nia­mentul Războiului Rece, cu un centru de greutate aflat încă fizic ancorat pre­pon­de­rent în Vechea Europă. Unii observatori con­sideră acest lucru drept „păcatul ori­gi­nar“ al extinderii NATO. Sigur, summit-ul din Țara Galilor a anunțat măsuri timide prin care Alianța stabilește capete de pod (sub forma unor centre de comandă și con­trol și a unor centre de primire a for­țelor de reacție rapidă) pe Flancul Estic. Iar recent unii aliați și-au anunțat dispo­nibilitatea de a prepoziționa echipament greu în statele baltice, Polonia sau Ro­mâ­nia. Dar chiar și așa, postura Alianței ră­mâne una bazată pe „apărarea în adân­ci­me“, lăsând flancurile expuse. Or, într-o epocă în care sistemele A2/AD anunță no­ua normalitate, astfel de breșe pot în­cu­raja oportunismul imperiului de la Est, ca­re pare să fi învățat în Ucraina o lecție esen­țială: când Rusia controlează o bucată de teritoriu, nimeni în Vest nu va îndrăzni să riște războiul pentru întoarcerea la sta­tu-quo-ante. Și, în acest context, oare chiar este de neimaginat un scenariu în ca­re, sub o perdea convențională densă de ar­me antiacces și de interdicție regională, Moscova orchestrează o campanie sub­con­vențională, hibridă, ambiguă pentru a tes­ta dacă „regele (NATO) este gol“? În cele din urmă, umbrela A2/AD poate să con­fe­re un nivel sporit de imunitate sub care o putere revizionistă poate să-și exercite dis­creționar potențialul de a semăna dezor­dine regională. Altfel, este ceva ce în is­to­ria militară nu prea îndepărtată s-a mai vă­zut. În 1973, „egiptenii au traversat Ca­nalul Suez, în Peninsula Sinai, sub o uri­așă umbrelă aeriană defensivă care a pro­vocat pierderi serioase forțelor isra­e­liene. Și, pentru o vreme, au obținut un suc­ces tactic și operațional care, ulte­ri­or, a condus la rezultatul de la Camp Da­vid. (...) conceptul se află acolo, în sen­sul că se pot crea bariere antiaeriene și antimaritime folosind mijloace conven­ționale, la adăpostul cărora pot înainta forțe navale sau terestre. Într-un fel, es­te ceea ce face Beijingul în Marea Chinei de Sud“, ne spune Stephen Blank. Mo­de­lul poate merge și mai departe. Astfel, pu­terile revizioniste pot imagina combinații creative și eficiente prin care speculează breșele existente, mixând sistemele A2/AD cu formule subconvenționale de pro­iectare a puterii, iar agresiunea, în special cea de natură subconvențională, hibridă, insidioasă, prin tehnici de „salami-sli­cing“, aflată la frontiera dintre civil și mi­litar, devine mult mai probabilă. „Aceste combinații pot fi aplicate diferențiat, în funcție de circumstanțe și obiective spe­cifice în orice moment, fie că vorbim de Georgia, de Ucraina sau poate în țările bal­tice sau Moldova, pe viitor. Ca­pa­ci­tățile A2/AD le permit să țină la distanță forțele militare convenționale și în ace­lași timp să proiecteze o umbrelă sub care pot folosi capacitățile lor sub­con­ven­ționale“, consideră Jim Thomas, analist în cadrul Center for Strategic and Budgetary Assesments.

„Kaliningradul Sudului“

Nu în ultimul rând, Marea Neagră și Ma­rea Baltică intră într-o etapă potențial tu­multuoasă. Accesul la „spațiile comune“ se află în pericol – este concluzia care se desprinde din lectura Strategiei de Se­cu­ritate Națională a Administratiei Obama, publicată la începutul anului, după o sca­nare atentă a tendințelor globale. Toto­da­tă, Washingtonul anunță interesul durabil în conservarea libertății de navigație și res­pinge revendicările agresive asupra do­me­niului maritim.

Anexarea Crimeei și desfășurarea de ca­pa­bilități A2/AD în peninsulă împing Marea Neagră într-o direcție similară, într-o zo­nă în care bunurile comune regionale, se­curitatea maritimă și accesul devin in­certe. „Strategiile de tip A2/AD preocupă toate națiunile, pentru că au un impact asupra libertății de navigație și asupra Convenției asupra Dreptului Mării. Este re­lativ ușor să construiești un sistem care îți restricționează sau interzice accesul, având în vedere câte lucruri se găsesc as­tăzi pe piață, inclusiv drone subac­va­tice, mine, submarine, rachete de croa­zieră antinavă“, ne-a declarat vice-ami­ralul James G. Foggo III (comandantul For­țelor Navale de Atac și de Suport NATO), sub comanda căruia tocmai s-a desfășurat unul dintre cele mai importante exerciții ale NATO, BALTOPS 2015.

Un raport recent al Parlamentului Eu­ro­pean vorbea despre desfășurarea de ra­che­te antinavă care poate atinge Strâmtoarea Bosfor, de bombardiere cu rază lungă de acțiune purtătoare de rachete de croazieră și de o aviație de vânătoare care poate con­trola „aproximativ trei sferturi din spa­țiul aerian al bazinului Mării Negre“. Prac­tic, în Crimeea, care după anexare de­vine un veritabil „Kaliningrad al Sudului“ (cum adecvat sugera raportul PE), Rusia își consolidează capacitatea operațională de a impune o zonă de interdicție aeriană, de a obstrucționa traficul maritim și de a ți­ne NATO la distanță. „Este evident fap­tul că rușii vor să transforme Marea Nea­gră într-o Mare Nostrum și să ne în­tre­ru­pă accesul la aceasta“, ne spune Stephen Blank.

Proliferarea regiunilor A2/AD impune noi imperative euro-atlantice. România, cele­lal­te state NATO de pe Flancul Estic și Ali­anța în ansamblul său trebuie să-și dez­vol­te propria strategie de contrabalansare. Cu atât mai mult, într-o conjunctură geo­po­litică volatilă, în care capabilitățile și in­tențiile revizioniste ale Moscovei (în spe­cial sub doctrina Putin) par să se alinieze. Statele din avangarda estică a Alianţei „trebuie să devină imposibil de digerat“, ne spune Jim Thomas. Sau ceea ce Wess Mitchell numește „o pastilă amară“, dezvoltând o umbrelă de descurajare care să transmită adversarului că eventualele costuri vor fi infinit mai mari decât beneficiile anticipate.

Acest text a fost dezvoltat în cadrul proiectului Marea Neagră în Epoca Anti-Acce­su­lui, iniţiat de think tank-ul Romania Energy Center (ROEC) cofinanțat de NATO. Pentru mai multe informaţii, accesați www.roec.biz/bsad.