Pe aceeași temă
De obicei, tranziţia de la despotism la democraţie este turbulentă, haotică şi conflictuală. Consecinţele revoluţiilor şi rezoluţiile finale sunt imprevizibile. Înlăturarea dictatorului este pasul cel mai uşor. Iniţial, va fi instabilitate, confuzie şi dezbinare politică. Fără să asigure un rezultat satisfăcător, tranziţia va dura mulţi ani.Trecând direct de la colonialism la autoritarism, cetăţenii statelor arabe nu au participat în trecut la procesul de guvernare. Diferiţi preşedinţi, regi, sultani şi emiri s-au perindat la putere fără să fie „aleşi“ de un electorat reprezentativ. Autocraţi militari precum Nasser şi Sadat în Egipt, Gaddafi în Libia, Saddam în Irak, Saleh în Yemen şi Bashar în Siria au preluat puterea prin lovitură de stat. Opiniile, aspiraţiile şi preferinţele populaţiilor arabe au fost frecvent ignorate de guvernanţi. În relaţiile cu „supuşii“, tiranii nealeşi au fost opresivi, brutali şi necruţători cu oponenţii regimului. Unii dictatori arabi au pactizat cu exponenţi şi servicii secrete din străinătate fără să ţină cont de interesele, năzuinţele şi preferinţele publicului autohton.
În 2011, obiectivele principale ale protestatarilor din ţările arabe au fost să alunge dictatorii „perpetuaţi“ la putere, să demoleze regimurile tiranice existente şi să creeze o societate pluralistă, „deschisă“ şi democrată, în care liderii respectivi să fie responsabili faţă de electorat. Dictatorii din Tunisia şi Egipt au fost alungaţi de la putere. Despoţii din Yemen şi Libia, încolţiţi de demonstranţi, oponenţi şi rebeli, incapabili să-şi recupereze autoritatea din trecut, au zilele numărate. Regimul brutal al lui Bashar al-Assad din Siria, pierzându-şi progresiv legitimitatea, se clatină. Monarhiile din statele arabe, deşi vulnerabile, au reuşit să supravieţuiască până acum, făcând apel la naţionalism şi la tendinţa populaţiilor de a respecta tradiţia regală. În ţările cu rezerve abundente de hidrocarburi precum Arabia Saudită, Kuweit şi Emirate, monarhii respectivi au distribuit în grabă fonduri considerabile cetăţenilor proprii ca să-i „calmeze“ pe protestatarii prodemocraţie. În acelaşi timp, monarhiile înstărite au acordat asistenţă financiară, strategică şi militară altor state arabe ca să prevină evoluţia spre liberalizare politică. Regii din Maroc şi Iordania au promis protestatarilor reforme constituţionale mai mult sau mai puţin credibile, prin care să împuternicească oficiali „aleşi“.
Pentru ca revoluţiile să aibă succes, trebuie să fie satisfăcute anumite condiţii. În stadiile prerevoluţionare, guvernanţii trebuie să fie percepuţi de populaţie ca iremediabil nedrepţi, corupţi sau incapabili. Astfel, cetăţenii devin convinşi că regimul discreditat reprezintă un pericol pentru viitorul ţării. Elitele din statele respective trebuie să fie suficient de detaşate de conducerea ţării ca să nu fie dispuse să apere regimul. Important este ca armata să refuze să tragă în protestatari. Puterile externe trebuie să nu intervină de partea autorităţilor existente „ca să menţină stabilitatea internaţională“. Dacă este cazul, străinii pot interveni ca să prevină utilizarea maximă a forţei de către „conducătorii“ contestaţi împotriva populaţiei. Mobilizarea publicului de partea revoluţiei trebuie să includă majoritatea structurilor sociale, precum locuitorii de la oraşe şi din mediul rural, clasa mijlocie, studenţii, cadrele profesionale şi diferitele grupări etnice şi religioase. În orice revoluţie există pericolul ca un grup agresiv din rândurile contestatarilor să acapareze noua putere şi să impună un alt regim nedemocratic.
Oferind „stabilitate“, despoţii arabi au solicitat ajutoare financiare, arme şi investiţii din străinătate. Cea mai mare parte din fondurile primite din străinătate au fost dirijate spre îmbogăţirea dictatorului şi a acoliţilor lui. Tiranii au agonisit ilegal avuţii personale imense. În Egipt, Hosni Mubarak şi familia lui au acumulat în jur de 70 de miliarde de dolari. În Tunisia, Ben-Ali, la plecare, avea o avere personală de 17 miliarde de dolari. Politic, liderii autocraţi din statele arabe au avut tendinţa de a acumula din ce în ce mai multă autoritate personală, în detrimentul celorlalte instituţii. Chiar dacă unii au menţinut o oarecare formalitate democratică, precum partide politice, alegeri, Constituţie sau parlament, ei şi-au exercitat puterea fără îngrădire sau responsabilitate. „Şeful suprem“ şi-a plasat acoliţii în posturile esenţiale, a ignorat legile existente şi a guvernat prin instituirea stării de urgenţă.
La scurt timp după destituirea regimului autocrat, poliţia şi serviciile de securitate, fiind discreditate, sunt incapabile şi, de fapt, chiar refractare să menţină ordinea publică. În Egipt, înainte şi după demisia lui Mubarak, autorităţile au eliberat din închisori mii de deţinuţi ca să creeze debandadă, dezordine şi criminalitate. Privilegiaţii regimului trecut, în colaborare cu securitatea, au încurajat declanşarea haosului ca să demonstreze că revoluţia produce numai anarhie, convulsii sociale şi război civil, un argument clasic al dictatorilor contestaţi prin care încearcă să-şi justifice menţinerea la putere. În timpul şi imediat după revoluţie, economia şi funcţionalitatea guvernului suferă, lipsurile cresc şi populaţia devine dezamăgită, frustrată şi nesigură. În asemenea condiţii, există pericolul ca publicul să solicite imperativ „restabilirea ordinii“ şi să accepte revenirea la putere a unui alt exponent „autoritar“. Revoluţionarii moştenesc de la regimul anterior nu numai o birocraţie de stat imensă, arogantă şi refractară, dar şi servicii de securitate agresive, obişnuite să aibă privilegii speciale şi ostile faţă de o nouă orânduire.
Deşi revoluţiile animate de dorinţa de libertate, demnitate şi drepturi civile s-au răspândit în majoritatea ţărilor arabe din Africa de Nord şi Orientul Mijlociu, până acum tranziţia postautoritară a început numai în Egipt şi Tunisia, unde, după alungarea dictatorilor respectivi, schimbările de regim au devenit ireversibile.
În Egipt, demonstranţii revoluţionari s-au întors în Piaţa Tahrir din Cairo. Toate facţiunile îşi exprimă progresiv revolta faţă de guvernul interimar instalat de Consiliul Suprem al Armatei egiptene. Militarii sunt suspectaţi că intenţionează să deraieze revoluţia egipteană. Încercând să-i „tempereze“ pe protestatari, generalii au adăugat 15 noi membri în guvernul interimar, care avea deja 27 de „miniştri“. Liderii revoluţiei, nemulţumiţi, au caracterizat „schimbarea“ ca o simplă manevră cosmetică, fără consecinţe reale. Ei îi acuză pe militari că nu i-au îndepărtat din conducerea civilă postrevoluţionară pe acoliţii fostului regim. Din ce în ce mai mulţi demonstranţi îşi exprimă îndoiala că liderii militari ar fi garanţii sinceri ai tranziţiei Egiptului spre democraţie, aşa cum s-au erijat când au preluat puterea, după demisia lui Mubarak.
Iniţial, Consiliul Suprem al Armatei a declarat categoric că, după alegerile din toamnă, militarii vor transfera integral puterea oficialilor civili aleşi. Recent, generalii care conduc „tranziţia“ au semnalat că, deoarece partidele islamice reprezintă „un pericol“, ei intenţionează să-şi menţină autoritatea ca să garanteze continuitatea unui regim secular în Egipt. Unii membri ai Consiliului Suprem pretind ca noua Constituţie să specifice că militarii vor avea un statut special, că nu vor fi subordonaţii preşedintelui şi că vor avea rolul de a asigura „protecţia democraţiei egiptene“. Tinerii revoluţionari şi facţiunile seculare suspectează că, de fapt, Consiliul Suprem are înţelegeri discrete cu partidul dominat de Frăţia Musulmană şi cu fostul Partid Naţional Democrat, care probabil vor domina alegerile parlamentare din noiembrie. Astfel, tinerii, seculariştii şi neosocialiştii ar putea fi marginalizaţi.
Aceştia îi acuză pe militari că exercită netransparent mult prea mult control asupra configurării noului regim şi că Mohamed Hussein Tantawi, fost ministru al Apărării sub Mubarak şi şef al Consiliului Suprem, manevrează intens ca să-şi asigure un rol dominant în noul regim.
Partidele islamice preferă ca noua societate să fie bazată pe Legea islamică şi pe Coran. În primele luni de proteste împotriva regimului Mubarak, Frăţia Musulmană şi celelalte grupări islamice nu au participat activ la demonstraţii. Frăţia a adoptat o atitudine moderată, a promis că nu va încerca să obţină o majoritate parlamentară, că nu va oferi un candidat propriu în alegerile pentru preşedinte şi că va respecta toate aspectele democraţiei. Organizaţia a fost de acord cu tinerii şi liderii seculari ca să promoveze obiective comune, precum judecarea fără întârziere a lui Mubarak şi a asociaţilor lui, sistarea judecării civililor în tribunale militare şi constrângerea conducerii militare să accepte transparenţă şi reponsabilitate.
Numeroşii tinerii egipteni şi tunisieni, reprezentând peste 30% din populaţie şi având convingeri seculare ferme, au tendinţa de a se disocia de cei vârstnici. Dacă tinerii rămân implicaţi politic în perioada de tranziţie, colaborează cu islamiştii moderaţi şi se asociază cu alte facţiuni prodemocrate, probabilitatea instaurării unui regim teocratic este infimă. Publicul este conştient că cele mai mari primejdii pentru democraţie atât în Egipt, cât şi în Tunisia sunt fragmentarea conflictuală a opoziţiei, o contrarevoluţie impusă de militari conservatori şi declanşarea unui război în Orientul Mijlociu.
Indiferent ce fel de regim vine la putere în urma revoluţiilor din Egipt şi Tunisia, noii guvernanţi vor fi sub mari presiuni din partea populaţiilor respective să reducă relaţiile de cooperare cu statul Israel, să se detaşeze de subordonarea faţă de puterile occidentale şi să-şi exprime solidaritatea cu celelalte state arabe. //
