Pe aceeași temă
Asasinii au asteptat-o in casa scarilor. Anna Politkovskaia, ziarista critica la adresa lui Putin, a intrat si-a fost ucisa cu brutalitatea cea de toate zilele a kaghebistului de rand. A trecut mai bine de un an de atunci, dar identitatea celor care au apasat pe tragaci ramane un mister.
Un an s-a scurs si de la uciderea cu poloniu, la Londra, a cetateanului britanic Litvinenko. Gratie implicarii politiei britanice, se cunosc in acest caz mai multe detalii despre executantii faptei. Ex-kaghebistul Lugovoi, indicat ca autor direct al acestui asasinat, n-are insa a se teme. Si el, si ucigasii ziaristei, si comanditarii celor doua crime pot deocamdata dormi linistiti. Fiindca Vladimir Putin n-are de gand sa respecte Constitutia rusa si sa renunte la putere.
In timp ce lamurirea amanuntelor acestor asasinate se amana, Occidentul se resimte de pe urma unei proaste cunoasteri a Rusiei. Incaputa, cat e ea de mare, in buzunarul vestei noului tar, Rusia ridica totusi presante semne de intrebare, pe care George Bush le-a dezbatut, la Washington, cu Sarkozy si Merkel. Unul dintre ele, care-si asteapta grabnic raspunsul, vizeaza directia generala in care a apucat-o imperiul de la Rasarit. Altul, resorturile straniei complezente, de care a continuat sa se bucure Kremlinul in Apus in ciuda absentei oricaror indoieli rezonabile privind mobilul celor doua asasinate. Ambelor crime le-au cazut victime inamici publici ai regimului Putin. Or, a evita concluzia ca au fost comise cu mesaj precis, intru intimidarea tuturor adversarilor de marca ai sefului de la Kremlin, presupune acrobatii intelectuale ametitoare. Moscova le face fara jena.
In reactie, Occidentul, mesmerizat de brutalitatea Kremlinului, se complace intr-o stare de perpetua stupoare. Ramas tributar naturii si culturii sale autointerogative, reflexele sale nu se prea deosebesc de cele manifestate fata de un Hitler, Saddam, ori mai nou fata de grosolanele violari ale tabuurilor civilizatiei de catre presedintele iranian.
"Am dori sa intretinem relatii excelente cu Rusia, in toate domeniile", ciripise binevoitor Angela Merkel inainte de a-l primi la Berlin pe Putin. O legiune de oficiali si de experti germani acompaniase uvertura cancelarului, reintonand tema cu variatuni a "importantei" si "meritelor deosebite", pe care Germania le atribuie "parteneriatului strategic" cu Rusia.
Acelasi ton face muzica si la Bruxelles, unde, oficial, se tot reitereaza ca "dezvoltarea Europei" nu s-ar putea "lipsi de nepretuitul aport al Kremlinului", ca n-ar putea reusi adica, "decat cu ajutorul Rusiei, nu impotriva ei".
Sperantele pioase nu inlocuiesc o politica pragmatica. Iar repetatele invocari ale "bunelor relatii" nu fac casa buna cu realitatea deteriorarii perceptibile a raporturilor dintre europeni si rusi.
La adapostul anonimatului, oficialii europeni admit ca legaturile dintre Bruxelles si Moscova trec printr-o faza grea. Formularile utilizate in capitala Belgiei sunt alambicate si tipice pentru obsesia diplomatiei pana in panzele albe, proprie marii birocratii europene. Dar ele tradeaza totusi clar incordarea tot mai dificil de escamotat marcand actualele relatii cu Rusia. Care, dupa cum apasat se afirma in presa apuseana, trebuie sa inceteze sa se mai reduca (precum in epoca Schroeder-Chirac) la domeniile economic si energetic si sa se reintemeieze "pe valori comune", pe respectarea drepturilor omului, a democratiei si principiilor statului de drept.
Ingaduinta occidentalilor
Mimata sau reala, nadejdea revenirii Rusiei la ratiune e precara. Formulele conjurand Kremlinul sa-si reia cooperarea (si criticile ponderate, articulate de Angela Merkel) palesc rapid in fata realitatii cotidiene. Atat politica interna, cat si cea externa a Rusiei continua sa se situeze sub semnul santajului, amenintarii, represiunii si intimidarii. Cazul georgian nu e decat unul dintr-o serie lunga. In timp ce, la Londra, nevestele paladinilor lui Putin dau ocolul magazinelor de lux spre a-si procura saptamanal noi ghiuluri, diplomatii sai ofera cancelariilor europene o conceptie la fel de simpla despre lume si viata, precum cea vehiculata in interior de politicienii rusi, de profesorii si jurnalistii regimului. Cu totii resping energic criticile occidentale si afirma ca UE s-ar fi reorientat spre confruntarea cu Moscova.
Tactica hotului urland ca sa astupe gura pagubasului nu si-a ratat efectul. Liderii de la Berlin, Paris si Washington s-au aratat in genere foarte sensibili la nemultumirile rusesti. Bush l-a invitat pe Putin la resedinta sa de la Kennbunkport. Merkel l-a imbratisat la Heiligendamm. Desi tentativele de a-l domestici pe fostul kaghebist din Dresda au esuat constant, Vestul a continuat, tenace, sa-i intinda mana. Intelegere au suscitat pana si argumentele irationale cu care Rusia a staruit sa respinga un proiect eminamente defensiv, defel antirusesc, precum scutul american antiracheta. Proiect la care Moscova a reactionat cu agresivitatea administratiei Kennedy din era confruntarii pe tema rachetelor rusesti din Cuba. Ca si cum cele doua situatii ar fi fost similare.
De ingaduinta au dat dovada occidentalii si in ecou la masiva iritare provocata Moscovei de ralierea fostilor sateliti ai URSS la corul critic apusean. Simptom al nervozitatii cu care-si calareste bidiviul, lansat spre potoul puterii globale si al gloriei supreme, Putin a ripostat isteric la maruntele obstacole reprezentate de Polonia si Estonia. Aderarea lor la ansamblul vocal al UE a iscat conflicte pe cat de intense, pe atat de ridicole in fondul lor. Unul a vizat importul carnii poloneze, interzisa de rusi sub pretextul pretinsei ei impuritati. Acest litigiu a blocat negocierile privind incheierea unui nou acord intre UE si Rusia. Un contencios nu mai putin grotesc a starnit si decizia estonilor de a muta din loc un monument al eroului sovietic. In plus, Rusia s-a pus de-a curmezisul stradaniilor apusene de rezolvare rationala a conflictului sarbo-albanez privind Kosovo. Ceea ce nu l-a impiedicat pe Putin, adulat acasa de ai sai ca izbavitorul Rusiei de "relele" democratiei introduse de predecesorii sai, sa se bucure in continuare de comprehensiune in Vest.
In fapt, dorinta liderilor europeni de a nu o rupe cu Putin si de a nu-i lua, irevocabil, in nume de rau niciun teribilism, nicio extravaganta, nicio rautate ori violare a spiritului si literei dreptului international pare irepresibila. Vicleniile constitutionale prin care Putin are de gand sa se mentina la carma, ca premier, deasupra unui presedinte prefacut in marioneta, au declansat, ce-i drept, alarma in Occident. La fel si reducerea drastica a numarului observatorilor OSCE admisi la apropiata farsa electorala numita scrutin legislativ. Dar Vestul a continuat sa manifeste clementa, sperand sa-l readuca astfel la matca pe fiul ratacitor.
Incat i-au fost trecute cu vederea si excesele cecene, si cele comise intru contracararea revolutiilor din Georgia si din Ucraina. Si sistematica blocare a eforturilor de aplanare a celor mai acute crize internationale i s-a tot iertat. In rastimp, blocajul rusesc in Consiliul de Securitate ONU le mentine pe foc mic pe toate, de la genocidul din Darfur si pana la conflictul generat de ambitiile nucleare ale fundamentalistilor islamici iranieni.
Or, toate aceste crize ameninta, cronicizate, sa nu mai poata fi stinse inainte de a provoca o catastrofa de proportii universale - pericol invocat de presedintele american.
Explicatii culturale
Evident, ingaduinta fara limite, iresponsabila cum e, nu e nici iremediabila si nici inexplicabila. Sursa ei principala e dependenta de gazul si petrolul Rusiei, cuplata cu esecul provizoriu al SUA de-a democratiza Orientul Mijlociu.
Dincolo de santajul energetic la care Kremlinul supune Occidentul, de semicatastrofa irakiana si de slabiciunea Americii in crepusculul erei Bush, stramba rostuire a relatiilor Occidentului cu Moscova are si explicatii culturale. Bizareria reactiilor apusene la voltele Kremlinului reflecta o inadecvare mutuala a carei indelungata traditie se repercuteaza si asupra actualelor elite europene si rusesti. Cele dintai, pacifiste, postmoderne si relativiste, sunt stiutoare, cultivate, dar moral dezorientate. Parte din figurile ei de prora sunt coruptibile si contaminate de o stanga antiglobalista, placut gadilata de manifestarile orgolioase de suveranitate - obligatoriu antiamericane - ale Moscovei. In schimb, elitele moscovite, vadit reconfortate de noua putere financiara a Rusiei, sunt alcatuite in buna masura din neamuri proaste parvenite. Absolventi ai scolilor de tortionari, fostii nomenclaturisti si delincventi propasiti s-au reconvertit, dar nu la democratie, ci la capitalism salbatic si la o ideologie nationalist-ortodoxista. Fundamentalismul ei religios, imbogatit cu patosul nationalist, a inlocuit cartile de marxism, dar nu si cultul personalitatilor, de la Stalin la Putin. In noul breviar destinat profesorilor rusi de istorie, Stalin se vede reabilitat si transformat in precursor al noului "mantuitor", Putin. Intacta a ramas si mitocania originara a noii elite. Lipsiti de orice soi de scrupule, membrii ei - formand oligarhia "buna", cea ascultatoare - sunt animati de o nemasurata sete de putere globala. In Rusia, nimeni nu-i impiedica sa si-o satisfaca, daca nu pun in discutie statul kaghebist si pe liderul sau. Cu voluptate, aceasta elita delireaza in mitul fondator al Rusiei lui Putin, exprimat recent intr-un film produs de Nikita Mihalkov. Intitulata 1612, pelicula ridica in slavi un grup de tarani care, exasperati de lipsa unui lider puternic, se razvratesc si ii alunga pe occidentali din tara-muma, spre a o relansa, patriotic, pe orbita marilor puteri. Putin-Tepes-Stalin-Sfantul Gheorghe in lupta cu balaurul - miturile sunt intersanjabile.
Uimitor e totusi ca autoritarismul tarului-mantuitor e departe de a fi inecat amarul general. La Petersburg, 1.500 de pensionari au sfidat recent aparatul represiv iesind in strada, inarmati cu tigai goale, spre a scanda lozinci anti-Kremlin si a protesta impotriva scumpirii alimentelor. Cat de bine le merge deci pensionarilor din Rusia profunda? Si cata crezare se poate acorda sondajelor de opinie afirmand - spre uzul Occidentului - ca Putin s-ar bucura de o enorma popularitate in Rusia? Fapt e ca regimul se vede nevoit sa organizeze mitinguri proguvernamentale prin convocator si liste de prezenta obligatorie.
A crede ca s-ar putea scoate castanele din foc cu mana anemicei societati civile rusesti e o iluzie. Prea hartuite de regim, ONG-urile rusesti continua sa fie obiectul unei represiuni aproape egale celei la care sunt supuse marile personalitati ale opozitiei reale. André Glucksmann le enumera intr-un eseu publicat de ziarul berlinez Die Welt, deplangand abandonarea lor de catre Occident: Gari Kasparov, Vladimir Bukovski, Mihail Hodorkovski. Valoarea lor de intrebuintare politica pare, pe moment, a fi egala cu zero. Dar cine oare ar fi dat pe Solidaritatea, la inceputul anilor ‘80 ai veacului trecut, mai mult decat pe o ceapa degerata?
