Pe aceeași temă
Cu un front occidental subminat de interese meschine, agenda revizionistă agresivă promovată de ruși și de chinezi nu are cum să nu fie pe val.
În mass-media românești, Occidentul este în general luat la pachet, ca și când ar vorbi pe aceeași voce și ar avea aceleași interese. Când intri în detalii, lucrurile se văd mai nuanțat. Există destule exemple de acțiuni, în politica externă, dar nu numai, în care abordările concrete nu au fost neapărat la nivelul principiilor. De pildă, pentru a nu supăra Beijingul, Guvernul Cameron nu a avut niciun fel de reacție față de marile manifestații prodemocrație de la Hong Kong, deși demonstranții nu cereau nimic altceva decât aplicarea prevederilor tratatului semnat între Marea Britanie și China în 1997. Mai mult, Londra nu a reacționat nici măcar atunci când, de o manieră umilitoare, unei delegații parlamentare britanice i s-a interzis intrarea în Hong Kong.
Însă, cu toate acestea, construcția instituțională și tipul de politici promovate la nivel internațional de ceea ce numim „lumea occidentală“, sub bagheta Washingtonului, după cel de-al doilea război mondial, au fost de departe cele mai generoase și mai productive din întreaga istorie a omenirii. Chiar dacă vor exista în continuare diferențe enorme în ceea ce privește nivelul de trai la nivel mondial, în ultimii 25 de ani PIB-ul global s-a dublat, iar numărul celor aflați sub pragul de sărăcie s-a înjumătățit. O dovadă clară a faptului că modelul de guvernanță promovat de Occident este unul funcțional.
În ciuda acestor elemente pozitive, actuala ordine mondială se află în acest moment sub asaltul a două mari puteri revizioniste, fiecare în felul ei, Rusia și mai ales China. Prima, cu o forță economică relativ modestă (PIB-ul Rusiei este comparabil cu cel al Italiei, iar dependența de sectorul energetic este masivă), mizează pe forța militară și pe arsenalul important de ogive nucleare pentru a forța schimbarea aranjamentelor de securitate din Europa. China, chiar dacă se înarmează și ea în ritm accelerat, mizează mai ales pe forța economică și pe enormele resurse de bani de care dispune (rezervele sale monetare sunt estimate la 3,8 mii de miliarde de dolari). Ambele au însă același țel: să „de-americanizeze“ lumea contemporană. Un analist chinez era de părere că Beijingul va face tot ce îi stă cu putință pentru a schimba actuala ordine mondială, chiar dacă asta ar costa China în plan economic. Cu toate că, din acest punct de vedere, Rusia și China sunt de aceeași parte a baricadei, iar obiectivele lor, pe termen mediu cel puțin, sunt complementare (Moscova vrea să rupă coeziunea transatlantică îndepărtându-i pe americani din Europa, în timp ce chinezii vor să-i îndepărteze din Asia), e puțin probabil ca alianța lor să devină una de cursă lungă, din cel puțin două motive: 1) diferența masivă de forță economică în favoarea Chinei; 2) debalansarea demografică uriașă din zona siberiană la granița dintre cele două țări.
Dar ce ar însemna în termeni practici o lume de-americanizată? În plan economic, erodarea semnificativă a influenței occidentale va avea efecte negative concrete asupra nivelului de trai, în special în Europa. Din alt punct de vedere, s-ar reveni la o lume a sferelor de influență, în care țările din spațiul pe care îl controlează Moscova sau Beijingul vor trebui să se subordoneze acestora. Unii se vor grăbi să spună că asta se întâmplă și acum cu SUA. Da, influența americană există, dar în țările respective sunt alegeri libere, mass-media independente și nimeni nu le penalizează în vreun fel, politic, diplomatic sau militar, dacă iau decizii care nemulțumesc Washingtonul. Spre comparație, doar la simpla dorință a Republicii Moldova de a se apropia de UE (nu și de NATO!), Kremlinul a blocat imediat exporturile de vin și produse alimentare. În timp ce alte țări vecine Rusiei s-au văzut amenințate cu blocarea livrărilor de energie sau cu agresiuni cibernetice sau chiar militare în zona granițelor.
Preşedinţii Rusiei, Vladimir Putin, şi al Chinei, Xi Jinping, sărbătorind cu vodcă semnarea unui tratat legat de livrările de gaz (21 mai 2014, Shanghai).
Ei bine, agenda revizionistă a căpătat zilele trecute o solidă tracțiune simbolică cu sprijin dintr-o zonă neașteptată: chiar din interiorul lumii occidentale. Și chiar din partea unei țări considerate a fi unul dintre cei mai fermi aliați ai SUA: Marea Britanie. E vorba de decizia Londrei de a participa, în ciuda opoziței deschise a Washingtonului, la înființarea unei bănci, AIIB, dominate de chinezi. Imediat după asta, o serie de țări europene, până atunci reticente, precum Germania, Franța, Italia, au decis să facă același lucru. În teorie, această bancă ar urma să finanțeze proiecte de infrastructură, mai ales în Asia. În realitate, Beijingul o va utiliza pentru a-și sprijini clientela politică externă și pentru a da de lucru companiilor chinezești care au probleme de supracapacitate de producție, în condițiile în care marile proiecte de infrastructură pe plan intern s-au cam terminat. Iar asta o va face și pe banii țărilor occidentale care vor deveni acționarii AIIB. Iată cum, pe cât de scrupuloși sunt europenii când e vorba de documente de poziție și discuții despre principii legate de țări ca România (ceea ce nu e deloc un lucru rău!), pe atât de „flexibili“ devin atunci când e vorba de China.
Chiar și în cazul Rusiei, unde încălcarea unor principii considerate fundamentale în Occident se face la vedere, devine tot mai anevoioasă adoptarea unui front european comun. În timp ce Moscova sărbătorea cu mare pompă un an de la anexarea Crimeei, liderii europeni aveau mari probleme să se pună de acord în privința sancțiunilor împotriva Kremlinului. Cu un asemenea front occidental subminat de interese meschine, incapabil să-și asume o viziune globală pe termen lung, agenda revizionistă agresivă promovată de ruși și de chinezi nu are cum să nu fie pe val.
