Rusia zbirului absolut şi inadecvarea Uniunii Europene

Boris Nemțov e ultima victimă într-un șir de asasinate care au eliminat, de fiecare dată, critici și niciodată sprijinitori ai regimului Putin.

Nu e nimic de cercetat în asasinarea lui Boris Nemțov. Știm ce s-a întâmplat și ce se va întâmpla de acum înainte. Asasi­narea lui Nemțov e o banalitate cruntă. Și­rul potrivnicilor uciși în Rusia lui Valdimir Putin e atât de lung, încât în urma lui a ră­mas un tipar. Acest tipar spune că tot ce putem afla e chiar existența acestui ti­par. Atât și nimic mai mult.

Vom fi informați, mai întâi, că asasinarea lui Nemțov nu a fost o crimă politică. Într-adevăr, la câteva ore după ce Nemțov a fost împușcat în preajma Krem­linului, Dmitri Peskov, purtătorul de cu­vânt al președinției, știa că asasinatul a fost „o provocare“.

Vom mai fi informați că Nemțov a fost ucis de: a) serviciile secrete ucrainene, por­nite pe compromiterea președintelui Pu­tin, b) apropiați ai lui Nemțov, în cău­tarea unui martir care să relanseze opo­ziția sau c) mafioți legați prin afaceri mur­dare de Nemțov.

Va urma arestarea unor indivizi, de obicei doi până la patru, de obicei ceceni sau marginali cu cazier vioi. La sfârșit, acu­zații: a) vor fi găsiți nevinovați și eliberați sau b) își vor recunoaște exemplar vi­no­văția, fără să explice cine și de ce i-a plă­tit să omoare. Și cu asta, gata. Justiția și-a făcut datoria. Urmează timpul și uitarea. Oricine va încerca să redeschidă subiectul va fi trimis la deciziile justiției. (Nota re­dac­ţiei: Acest text a fost scris vineri, 6 mar­tie. Sâmbătă, ipotezele lui Traian Un­gu­reanu au fost confirmate: justiţia rusă a decis arestarea a cinci suspecţi (un al şaselea s-a sinucis) în cazul asasinatului lui Boris Nemţov. Unul dintre ei, de ori­gi­ne cecenă, şi-a recunoscut deja im­pli­ca­rea în asasinat.)

Locul în care a fost asasinat Boris Nemţov, aflat în imediata apropiere a Kremlinului.

Tiparul a fost construit și testat cu migală, înainte de a fi brevetat. Nemțov e ultima victimă într-un șir de asasinate care au eliminat, de fiecare dată, critici și ni­cio­dată sprijinitori ai regimului Putin. Ideea după care până și criticii lui Putin pot muri în mod nefericit, dar întâmplător nu ține. Criticii lui Putin insistă să moară îm­pușcați, bătuți, otrăviți, întotdeauna la mo­mentul potrivit. Asasinatul politic e o realitate bine așezată în Rusia. Una dintre puținele instituiții consolidate și singurul serviciu public eficient al țării.

Înainte de Nemțov, au fost și au dispărut alții. În 2004, Paul Klebnikov, jurnalist la ediția rusă a revistei Forbes. Împușcat în stradă. Vinovații nu au fost găsiți. În 2006, Anna Politkovskaia, faimoasă ziaristă de investigație. Împușcată. Șase persoane au fost condamnate. Motivația crimei nu a fost stabilită. În 2009, Natalia Estemirova, activistă pentru drepturile omului. Îm­puș­cată în Cecenia. Nimeni nu a fost adus în fața justiției. În același an, Anastasia Ba­burova, ziaristă, și Stanislav Markelov, ac­tivist pentru drepturile omului. Împușcați la Moscova, în apropierea Kremlinului. Do­uă persoane au fost condamnate, bi­ne­înțeles fără stabilirea motivației crimei. Tot în 2009, Serghei Magnitski, expert financiar al unei companii canadiene din Moscova, a fost arestat după ce a dat în vileag o fraudă de 200 milioane de dolari la Ministerul de Interne. Magnitski a mu­rit în detenție, după ce a fost bătut. Jus­tiția a găsit că Ministerul de Interne nu poar­tă nicio vină. În înțelepciunea ei, ace­eași instanță l-a condamnat post-mortem pe Magnitski pentru evaziune fiscală.

Până aici, victimele sunt vedetele listei. Bine cunoscuți în afara Rusiei, acești oameni au fost fi­guri de mare vizibilitate. Asa­si­narea lor a fost urmată de re­ac­ții internaționale la vârf. Însă marea ma­joritate a jurnaliștilor și politicienilor asa­sinați în Rusia lui Vladimir Putin nu sunt vedete. De cele mai multe ori, e vorba de ano­nimi care s-au angajat în acțiuni civice sau au făcut presă adevărată de in­ves­ti­ga­ție. Estimări incomplete, dar fidele pun ci­fra jurnaliștilor uciși la mai mult de 130.

Cei mai mulți n-au fost niciodată prea cu­noscuți și au murit măcelăriți prin co­tloa­ne mizere, în orașe prăfuite din provincii obscure. Cifra uluitoare a asasinatelor spu­ne că Rusia e un stat eșuat. Nu e prea mult? Nu. Din simplul motiv că nimeni și ni­mic nu au reușit să pună capăt mă­ce­lu­lui. În fond, ni se cere să credem că statul rus e îndeajuns de puternic pentru a in­va­da Ucraina și pentru a șantaja militar și industrial statele din vecinătate, dar e prea slab pentru a face ordine în interior. Supraputerea care face Occidentul să tre­mure e tăvălită, acasă, de bande cu pis­toale automate.

Cei ce au fost, sunt și vor mai fi uciși în Ru­sia pentru că refuză să accepte sistemul nu fac figura unor oameni simpatici. Nem­țov, Politkovskaia și alții ca ei au fost ge­nul de „apucați“ absorbiți total de o cau­ză. Într-o țară ca Rusia, cei ce se îm­po­trivesc nu pot fi decât radicali exasperați, siliți să se bată singuri, să rabde și să in­sis­te până la capăt. Prinși între un stat ti­ra­nic și o societate inertă, acești oameni par imposibili. Asta face din ei victime pen­tru a doua oară. Absența unei clase de mij­loc și a unei prese autentice lasă loc doar ges­tu­ri­lor de curaj individual, care vor fi, în con­­se­cință, stridente. E nedrept. Marele scan­­dal nu e îndărătnicia acestor oameni, ci golul din societate și cruzimea primitivă a stăpânirii de stat. Dacă poate sluji la ce­va, sacrificiul acestor oameni ar trebui să pu­nă capăt iluziei după care Ru­sia a pro­gre­sat și va mai progresa, cu con­diția să fie frumos tratată. Lumea occi­dentală nu s-a rupt încă de această iluzie comodă.

Totuși, de ce Nemțov, inutilul? Și de ce atât de filmabil, la poarta Kremlinului? Cine vrea să în­țe­leagă trebuie să accepte, mai în­tâi, realitatea esențială a Rusiei postsovietice, fiică bună a Rusiei sovietice. Nemțov a fost ales tocmai pentru că a fost cândva în sistem și tocmai pentru că nu mai era, azi, decât un singuratic dis­tri­bu­ind flyere la gurile de metrou. Mesajul răspândit de gloanțele care l-au ucis pe Nem­țov spune că nimeni nu se mai poate socoti în siguranță. Pactul încuviințat de Putin la înscăunare garanta siguranța tru­pei care pleacă. Pactul a fost rupt. Eli­mi­narea lui Nemțov uitatul spune că nimic nu mai e tolerabil. Nici măcar zgomotul de fundal. Deasupra Rusiei a apărut, iar, un Groaznic, un stăpân absolut. Aver­tis­men­tul a fost înțeles. De la serviciile se­cre­te la disidenți (de opoziție nu se poate vorbi), toată lumea a priceput, pentru că știe să se teamă, și știe să se teamă pentru că a recunoscut tiparul: kto kovo? Cine pe cine? Sinistra deviză leninistă care spune că lumea se reduce la forța celui care îi elimină pe cei slabi sau potrivnici. Suntem exact acolo de unde n-am plecat. Rusia zbirului absolut s-a ridicat în picioare.

Acum exact un an, Angela Mer­kel se declara convinsă că Vla­dimir Putin trăiește în „altă lu­me“. Acum, ne putem în­treba dacă nu cumva cancelarul ger­man trăiește în afara lumii reale. După 25 de ani, cu frontierele aproape rupte de no­ul asalt rusesc și de paranoia islamică, Uni­unea Europeană culege roadele com­pli­ci­tă­ții la renașterea unor monștri pe care a crezut că îi poate hrăni din palmă. Europa a lucrat cu un sistem de gândire magic-infantil în care zidurile cad, tartorii Es­tu­lui îmbracă toga lui Lincoln, iar de­mo­cra­ția se cazează gratuit de la un cap la altul al Răsăritului. Așa a luat naștere struțo-că­mila „democrației controlate“ ruse. Eu­ro­pa remarcă acum că realitatea nu ur­mează blânda poruncă democratică a ani­lor ’90. Aceeași inadecvare a făcut loc inep­ției du­pă care Rusia e prea slabă pentru a face rău. Istoria spune că în 1941 Rusia era la fel de slabă, fără ca asta să conteze. Ru­sia a oprit invazia nazistă și a cucerit ju­mă­ta­te din Europa, în baza unei capacități in­fi­nite de absorbție a suferinței și sa­cri­fi­ciu­lui. Acea dăruire care duce la abator, în­tr-o țară de sclavi. E exact ce știe Vla­di­mir Putin și nu înțeleg liderii occidentali, care îl cred pe Putin în altă lume. În­tre­barea lui Stalin se aude iar, reformulată de Putin: câte tancuri are UE? Aflată în plin proces de autodezarmare, Europa răs­pun­de prin vocea unui cancelar german ocu­pat cu blocarea livrărilor ame­ricane în Ucrai­na: niciunul și vă rugăm să nu con­tați pe tan­curi americane! De la București, apare, în același moment, ideea unui viraj spre Ber­lin, fără escală la Lon­dra. Pro­pu­ne­rea ega­lează culmile umo­ru­lui german cla­sic. Ger­mania ne poate um­ple doar par­cările auto. Impasul e mai ma­re. UE nu oferă nici atât, de vreme ce doamna Mo­ghe­rini, șefa po­liticii externe și de apărare europene, n-a fost de văzut pe o rază de 1.000 km în jurul mesei de la Minsk. Ma­rea Britanie e cufundată în fai­moasa „splen­didă izo­lare“ care a lăsat Eu­ropa se­colului XIX să se macine în voie. SUA sunt singura ga­ranție, dar numai după ce ies din in­com­pe­tența pue­rilă a președintelui Obama.

Între timp, România se ocupă singură de acea bună primire rusească la gurile Du­nării pomenită de Ben Hodges, co­man­dantul trupelor americane în Europa. Ro­mânia se face cu fiecare zi mai vulnerabilă. Războiul politic intern dă gloria DNA și umple închisorile. Pe ambalaj scrie an­ti­co­rupție, dar efectul e un spațiu politic gol și o societate zgâlțâită de neîncredere și sen­zații tari. Nici măcar nu mai putem sări peste cal. Toți caii sunt deja în arest pre­ventiv.