S-a inspirat Obama din Kennedy?

Păstrând proporțiile, actualul preşedinte al SUA, Barack Obama, se confruntă astăzi cu provocări pe undeva similare cu cele întâlnite în anii ‘60 de J.F. Kennedy.

În câteva ocazii simbolice, președintele Kennedy pare să fi exercitat o influență profundă asupra Administrației Obama. Discursul de la Berlin, dar și rolul pe care Kennedy l-a jucat în revoluția drepturilor civile americane sunt două repere utilizate constant de Obama în discursurile sale de politică externă. Dar mai există un unghi mai puțin explorat și vizibil: pozițiile re­lativ similare ale celor două administrații în fața agresiunilor nontradiționale, sub­terane, a campaniilor de subversiune.

Kennedy: mișcarea anticolonială și ofensiva comunistă

La puțin timp după inaugurarea man­da­tului său, în 1961, Kennedy este forțat să se confrunte cu o extindere a influenței co­muniste în Lumea a Treia. În sudul Asiei (Laos și Vietnam), în America Latină (Cuba) și în Africa (Congo), guverne pro-occidentale se aflau sub asalt. Discursul din ianuarie 1961 al lui Hrușciov anunța un veritabil șablon operațional și me­to­dologic, replicat ulterior în mai multe tea­tre regionale. Astfel, prin vocea lui Hruș­ciov, URSS își arată disponibilitatea și era pregătită să sprijine „războaie naționale de eliberare“, considerate drept „răz­boa­iele juste“ și totodată o datorie „sacră“.

Accentul cădea pe prepararea atentă a con­dițiilor sociale care, în cele din urmă, îi vor împinge pe „oameni să pună mâna pe arme“ într-o „autentică“ revoltă pen­tru „implementarea dreptului lor la au­todeterminare, pentru independență so­cială și dezvoltare națională“. Este o te­mă care îl va preocupa in extenso pe Ken­nedy, fiind totodată și unul dintre prin­ci­palele reproșuri pe care i le-a adus pre­decesorului său, generalul Dwight Eisen­hower, în timpul competiției electorale - faptul că nu a pregătit suficient America să facă față campaniilor de subversiune.

În martie 1961, Kennedy atenționa Con­gre­sul că „securitatea lumii libere nu este ame­nințată doar de atacurile nucleare, ci și de ciuguliturile care au loc la pe­ri­ferie… de forțele de subversiune, infil­trare, intimidare, de agresiunea in­di­rec­tă, camuflată, de revoluțiile interne, de șan­tajul diplomatic sau de războiul de gherilă“. Ulterior, Kennedy va codifica ne­cesitatea articulării unui răspuns ferm îm­potriva acestui nou tip de conflict în fața cadeților de la West Point (6 iunie 1962): „Acesta este un altfel de război, nou în in­tensitate, antic în originea sa - răz­bo­iul gherilelor, al insurgenților, asa­si­ni­lor, războiul prin infiltrare în loc de agre­siune, căutând victoria prin erodarea și epuizarea inamicului. Este o formă unică adaptată așa-numitelor războaie de eli­be­rare pentru a submina eforturile aces­tor state noi și sărace de a-și menține libertatea recent obținută. Se hrănește din tulburări economice și conflicte et­nice“. Antidotul nu era văzut ca fiind unul preponderent militar, ci mai degrabă instituțional. Dimpotrivă, comuniștii spe­culau dislocarea vechilor structuri, bolile tranziției spre modernitate, mai exact existența unui stat insuficient dezvoltat ca mașinărie administrativă, cu obiective coloniale și loialități precare la firul ierbii. La bază, problema rămânea politică și nu putea fi tratată decât politic. Era nevoie așadar de definirea unui proiect național lo­cal care să mobilizeze „inimile și min­țile“ oamenilor. Apoi reformele eco­no­mi­ce (ample programe de nationbuilding) aveau în timp să elimine și să coopteze în interiorul noii ordini energiile „revo­lu­ționare“, antisistem. În tot acest proces, ro­lul Americii avea să devină acela al echi­pării noilor state cu instituții moderne, viguroase, care să reflecte practicile de ul­timă oră în materie de bună guvernare. Sub­versiunea comunistă era percepută ca o problemă de administrație publică, iar tratamentul propus viza consolidarea in­frastructurii tipice unui stat modern care să conecteze provincia de centrul furnizor de servicii, inclusiv securitate. Iată cum avea să rezume Walter Rostow, în epocă, un celebru profesor de economie de la MIT, devenit consilier pe probleme de secu­ri­ta­te națională, filosofia Administrației Ken­nedy: „Independența acestor state nu poa­te fi susținută doar prin mijloace mi­litare. Trebuie construite societăți mo­derne și suntem pregătiți să ajutăm să le construim“. În același timp însă, efortul american nu putea să rămână decât unul in­direct, de susținere a guvernului local în sectoarele instituționale strategice: „Un război de gherilă trebuie purtat de cel aflat la fața locului. (…) este o afacere in­timă, purtat nu neapărat cu arme, ci în mințile celor care trăiesc în sate, prin spiritul și politicile celor care conduc gu­vernul local. Un outsider nu poate câș­tiga de unul singur un război de gherilă. Dar poate ajuta la crearea condițiilor în care acesta poate fi câștigat. Suntem de­ciși să ajutăm la distrugerea acestei boli internaționale care este războiul de gherilă, proiectat, inițiat și alimentat din afară“. Acesta este și contextul în care Kennedy va proclama principiul care îi va ghida intervenționismul limitat în Lumea a Treia: „Este războiul lor. Ei sunt cei ca­re trebuie să îl câștige sau să îl piardă. Noi nu putem decât să îi ajutăm“.

Obama: statebuilding light

Păstrând proporțiile, și Obama se co­n­frun­tă astăzi cu provocări pe undeva similare. Cu câteva săptămâni în urmă, el articula în fața cadeților de la West Point o viziune de politică externă în care terorismul ră­mâ­nea principala amenințare pentru in­te­resele Statelor Unite. Însă răspunsul nu poate consta în invadarea fiecărei țări, un­de rețelele teroriste dispun de un cap de pod. „Ar fi naiv și nesustenabil“, spune Oba­ma. Mai mult, se arată foarte prudent în ceea ce privește utilizarea forței mi­li­ta­re: „Doar pentru că dispunem de cel mai bun ciocan nu înseamnă că fiecare pro­ble­mă este un cui“. La fel ca și Ken­nedy, Oba­ma pleda pentru extinderea ins­tru­men­te­lor ce pot fi utilizate dincolo de im­pulsul ime­diat al utilizării puterii mi­litare, accen­tuând rolul „diplomației și al dezvoltării, al sancțiunilor și al izolării, al dreptului internațional“. De departe, însă, mo­da­li­ta­tea preferată pentru a ține în șah toate aces­te insurgențe locale era prin inter­me­diul parteneriatelor locale me­nite să con­so­lideze capacitățile ins­ti­tu­țio­nale ale sta­te­lor aflate în prima linie - Li­bia, Mali, So­malia sau Yemen. În acest sens, Obama a cerut Congresului validarea unui Coun^­ter­terrorism Partnerships Fund cu o valoare aproximativ de 5 miliarde de dolari, care să dezvolte o rețea de par­te­neriate răs­pân­di­te din Sahel și până în Asia de Sud. Ul­terior, când Irakul a de­ve­nit preocuparea breaking-news-urilor, pe fondul spec­ta­cu­loaselor cuceriri teri­to­riale ale ISIL în zo­nele sunnite, condiția minimală cerută de Obama pentru acor­darea de ajutoare su­plimentare forțelor de securitate a fost aceea ca Guvernul Maliki să-și probeze dis­po­nibilitatea de a ajunge la un compromis cu rebelii, arătând că es­te gata să renunțe la politicile sectare pen­tru a le oferi co­mu­nităților sunnite o miză în succesul Ira­ku­lui, nu doar în eșecul său. „În Irak pro­blema nu este una pre­ponderent mi­li­ta­ră. (…) Cred că orice ob­servator obiectiv recunoaște că, în ab­sen­ța unor aco­mo­dări între facțiunile din in­teriorul Ira­ku­lui, acțiunile militare ale SUA sau ale ori­cărei alte puteri nu vor putea soluționa problemele pe termen lung“, avea să spu­nă Obama. Se revine ast­fel la perspectiva, împărtășită și de Ad­mi­nistrația Kennedy:cheia acestor con­flic­te, unde componenta subversivă este do­minantă, rămâne po­li­tică și depinde de voința guvernului local de a stinge energiile insurgente, eliminând fundamentele sale sociale. De aici accentul pe reconciliere, cooptare și recuperare în in­teriorul sistemului, a comunităților sun­nite marginalizate și care, în esență, re­pre­zintă sursa puterii și a renașterii ISIL.

Nu în ultimul rând, o amenințare difuză prinde contur la periferia estică a NATO, în Ucraina. În esența sa este o formă ati­pică de agresiune, diferită de ceea ce în­țe­legem în sens tradițional prin invazie te­ritorială și care prioritizează „acțiunile sub­­versive care slăbesc textura unei so­cietăți“ (în for­mularea lui Robert Kaplan). Sub așa-nu­mita „doctrină Gherasimov“, ins­pirată în mare parte de Primăverile Ara­be, Krem­li­nul pare să fi ajuns la concluzia că rolul mij­loacelor nonmilitare (instru­men­te eco­no­mice, politice și infor­ma­țio­nale în stric­tă co­ordonare cu „fermentul revo­lu­țio­nar“ de la firul ierbii) în atin­gerea obiectivelor po­litice și strategice de­pășește eficiența for­ței militare con­ven­ționale. Absența dez­vol­tării economice și sociale, răspândirea co­rupției, ineficiența administrației pu­bli­ce, tensiunile etnice sunt materia primă idea­lă pentru noua ge­nerație de război a Mos­covei. Dar dacă pri­vim lucrurile din aceas­tă perspectivă, con­cluzia nu poate fi alta de­cât că antidotul stă tot în mo­der­ni­zarea instituțională, atât de dragă lui Ken­nedy. Astfel se explică și ca­nalizarea unei im­por­tante părți a mi­li­ardului de dolari anunțat de Obama la Var­șovia pentru re­asigurarea flancului estic în capacitatea ins­tituțională a Ucrainei, Mo­ldovei și a Geor­giei. Și așa cum a pre­cizat Chuck Ha­gel la Bruxelles, îna­inte să ajungă la Bu­cu­rești, ideea este ace­ea de a ajuta guvernul Ucrainei să-și consolideze instituțiile, pen­tru că, în cele din urmă, „pe măsură ce na­țiunile își construiesc pro­priile ca­pa­ci­tăți, propriile abilități de a se apăra, de a se susține și de a gu­ver­na, asta este ceea ce face diferența“. //