Pe aceeași temă
„Pentru mine nu există doar bine şi rău, ci şi multe nuanţe între ele. Adevărata tragedie în viaţă nu stă în alegerea între bine şi rău. (...) Adevărata tragedie vine din dilema evaluării a ceea ce e bine. Dilemele reale sunt trăiri ale sufletului care provoacă agonii, pe care tu în lumea ta de alb şi negru nici măcar nu poţi să le înţelegi.“ (Henry Kissinger - 1948).
Vorbim adesea de comunitatea internaţională şi de societatea naţiunilor. Ni se spune că trăim într-o lume în care drepturile individuale primează şi abia apoi cele ale statelor. Că Srebrenica, Ruanda, Darfur - aceste chintesenţe ale paraliziei şi incompetenţei ONU – sunt de domeniul trecutului. Că am învăţat din greşeli. Şi totuşi, ultimele două săptămâni par să readucă în conştiinţa publică memoria tulbure, convulsivă a anilor ’90. Cert este că doctrina intervenţiei umanitare este pusă din nou pe tapet. „Occidentul nu îl poate lăsa pe Gaddafi să-şi distrugă propriul popor. În acest ritm, nu va trece mult până când Benghazi însăşi va fi ameninţat. Şi să fim conştienţi de ce se va întâmpla atunci: o nouă baie de sânge, de această dată măcelărirea bărbaţilor şi femeilor care au îndrăznit să se ridice împotriva unui regim scelerat. Cine va sta confortabil, în timp ce, fără îndoială, vom asista la o nouă Srebrenica?“ (The Guardian). Este mesajul zilei. O întrebare şi, totodată, un memo simbolic pentru mobilizarea decidenţilor de pe ambele maluri ale Atlanticului, într-o cursă contra cronometru. Fiecare oră înseamnă noi victime. Şi o înfrângere pentru libertate. Se aşteaptă reacţia fermă a Vestului, ca măcar acum, în al 12-lea ceas, să fie de partea justă a istoriei.
În Europa, Franţa şi Marea Britanie se află în avangarda întregului efort. La cererea lor, au fost convocate reuniuni de urgenţă ale Consiliului Nord-Atlantic şi ale Consiliului European. Într-un gest disperat de recuperare a imaginii, destul de şifonate după expunerea legăturilor imorale cu autocraţiile nord-africane, Parisul şi Londra au transmis un mesaj tranşant: Gaddafi trebuie să plece. Mai mult, cele două capitale s-au grăbit să recunoască Consiliul Naţional Interimar de Tranziţie ca interlocutor politic legitim al poporului libian. În plus, reprezentanţii rebelilor libieni au fost primiţi cu tot fastul cuvenit la Elysée. Între timp, NATO a hotărât monitorizarea şi supravegherea evoluţiilor din teren, primind totodată însărcinarea de a pregăti un meniu cât mai larg de variante operaţionale pentru susţinerea rebelilor. Dincolo de opţiunea furnizării de ajutoare umanitare, în discursul cancelariilor occidentale revine o idee din instrumentarul/recuzita anilor ’90: impunerea unei zone de interdicţie aeriană. Foarte probabil implementată de către NATO. Dar şi aceasta numai dacă sunt întrunite 3 condiţii: există o necesitate evidentă (dovedită de fapte), o bază legală clară (un mandat explicit din partea Consiliului de Securitate) şi susţinere regională puternică. Un răspuns tipic european: mult exerciţiu retoric, zgomot de culise, flash-uri diplomatice, însoţite de obişnuitele de restricţii (caveats).
Pe celălalt mal al Atlanticului, Administraţia Obama este ţinta unui veritabil asalt mediatic. Lideri importanţi din Congres, deopotrivă republicani (John McCain) şi democraţi (John Kerry), au criticat lipsa de reacţie şi de viziune a Casei Albe. „Mă bântuie spectrul Irakului din 1991, când fostul preşedinte George Bush i-a îndemnat pe şiiţi să se răzvrătească împotriva lui Saddam şi, când au făcut-o, tancuri şi avioane au venit peste ei - iar noi nu eram nicăieri. Zeci de mii au fost măcelăriţi atunci“, a spus Kerry. Însă, o analiză atentă ne arată că, foarte probabil, Administraţia preşedintelui Obama este ea însăşi adânc polarizată, chiar fracturată între aripa liberal intervenţionistă (promotorii doctrinei „responsabilităţii de a proteja“) şi aripa pragmatică. Pentru primii (ambasadorul SUA la NATO - Ivo Daalder, ambasadorul SUA la ONU - Susan Rice, fostul Director de Policy Planning din Departamentul de Stat - Anne Marie Slaughter, numărul doi din Departamentul de Stat - James Steinberg), suveranitatea statului este condiţionată şi contractuală mai degrabă decât absolută. Suveranitatea nu înseamnă numai drepturi, ci implică şi obligaţii, responsabilităţi. În epoca post-Miloşevici un regim nu poate să se mai ascundă în spatele imunităţii suverane pentru a comite atrocităţi în masă şi pentru a lansa campanii de epurare împotriva propriilor cetăţeni. Suveranitatea nu mai este o licenţă pentru crima în masă. Cu puţin înainte de a face parte din Administraţia Obama, Ivo Daalder declara, în exclusivitate pentru revista 22: „Responsabilitatea de a proteja este o normă globală, codificată şi asumată de membrii ONU în 2005, care plasează responsabilitatea de a proteja popoarele ferm pe umerii statului. Când statul nu e capabil să se ridice la înălţimea acestei responsabilităţi, este de datoria comunităţii internaţionale să o facă - inclusiv, dacă este nevoie, prin utilizarea forţei militare. Fiind o alianţă militară, NATO poate să fie un agent de implementare; fiind o alianţă de state democratice, NATO are imboldul de a proteja cetăţenii în faţa abuzurilor sistematice. Dar întrebarea cu adevărat importantă - şi cu atât mai relevantă după Bosnia, Ruanda, Darfur, Congo – este aceasta: dacă nu NATO, atunci cine?“.
Pe celălalt versant al Administraţiei Obama se află un om care a văzut multe - prudentul Robert Gates. Pentru el, o zonă de interdicţie aeriană nu este o operaţiune uşoară, neutră, ci un veritabil „act de război“ împotriva unui alt stat. Oare este America pregătită să parcurgă din nou acest drum? Pentru a treia oară, după 11 septembrie? O carantină aeriană implică distrugerea sistemelor de apărare aeriană ale Libiei şi începe cu un atac asupra Libiei. „Nu se pune problema că nu o putem face. Putem. Dar este asta o mişcare înţeleaptă?“ Sunt o serie de consecinţe care trebuie foarte atent cântărite, precum „utilizarea, din nou, a armatei americane într-o altă ţară arabă“. Se aşteaptă ca Robert Gates să se retragă în curând din postul de secretar al Apărării. Citite în această cheie, discursurile sale din ultimele săptămâni au nuanţa unui mesaj de rămas bun. Într-unul dintre ele, susţinut în faţa cadeţilor de la West Point, Gates spune foarte direct şi fără menajamente: „În opinia mea, orice viitor secretar al Apărării care îl sfătuieşte pe preşedinte să trimită din nou o armată terestră americană în Asia, Orientul Mijlociu sau Africa ar trebui să fie examinat de psihiatru“. Şi Gates nu este, nici pe departe, omul care se joacă cu cuvintele. Dimpotrivă.
Sigur, niciunul dintre decidenţii europeni nu vorbeşte acum despre posibilitatea desfăşurării de trupe terestre în Libia. Ba chiar este respinsă cu fermitate. Într-o conferinţă de presă, după reunirea de urgenţă a Consiliului European, preşedintele Sarkozy avea să declare: „Poziţia Franţei nu a fost niciodată aceea a unei opţiuni militare terestre, a unei opţiuni militare NATO, ci a fost permanent limitată la instituirea unei carantine aeriene“. Diferenţa dintre Gates şi Sarkozy este că primul are discernământ strategic şi se gândeşte la ce urmează după: ce facem dacă zona de interdicţie aeriană nu are efect, nu opreşte masacrul? Care este următorul pas?(1) Deşi, paradoxal, mulţi invocă fantomele trecutului, tocmai lecţiile Srebrenicei sunt uitate astăzi de o Europă prea grăbită să facă ceva, orice. Uneori, cu toate că intervenţia este justificată moral, dacă o faci într-o manieră incompetentă, atunci intenţia bună se transformă în reversul său - ajungi să produci mai mult rău decât bine (Andrew Exum). Oare uităm că masacrul de la Srebrenica s-a întâmplat tocmai la „adăpostul“ unei carantine aeriene (instituite prin rezoluţie a Consiliului de Securitate), similare celei promovate astăzi de Nicholas Sarkozy şi David Cameron? Mai mult, atunci Srebrenica era catalogată în limbajul ONU drept o „zonă sigură“ (safe area) şi care, de teama unor eventuale represalii ONU, trebuia să rămână în afara oricăror atacuri armate sau alte acte ostile. Rezultatul? Masacrarea discreţionară a peste 7.000 de musulmani bosniaci sub privirile Căştilor Albastre olandeze. Nu de către avioanele lui Miloşevici, ci de trupele sale terestre. Pentru Miloşevici, credibilitatea ONU era zero, pentru simplul motiv că în spatele rezoluţiilor Consiliului de Securitate nu exista voinţa fermă de a folosi forţa militară . Istoria se repetă. Observăm aceeaşi lipsă de voinţă şi dezbinare occidentală, fără cea mai mică intenţie de a reflecta la lecţiile trecutului. În plus, Gaddafi nu este Miloşevici. Miloşevici putea fi adus la masa negocierilor. În schimb, Gaddafi este un animal încolţit dispus să lupte până la ultima picătură de sânge.
Oare este Franţa pregătită nu doar să doboare avioanele lui Gaddafi, ci şi să bombardeze forţele terestre ale liderului libian? Şi dacă acestea nu se opresc? În plus, eficienţa unor atacuri aeriene împotriva unor trupe neregulate este, în cel mai optimist caz, limitată. Impunerea unei carantine aeriene şi a unei zone sigure trebuie să se sprijine pe un plan de rezervă care să contemple inclusiv o intervenţie terestră (sau o componentă terestră de deterrence). Este reţeta care a funcţionat în 1991 împotriva lui Saddam Hussein, când Kurdistanul irakian a fost tranformat într-un „safe haven“. Cerul era controlat de aviaţia americană, iar în Turcia se afla, în stare de alertă, o forţă terestră de reacţie rapidă de 5.000 de militari, care ar fi intervenit la cel mai mic strănut al lui Saddam către nord.(2)
Şi, astfel, ajungem din nou la întrebarea lui Robert Gates - „este asta o mişcare înţeleaptă?“. Mai ales când nimeni nu pare să aibă în vedere şi o intervenţie terestră? Când NATO este supraextinsă în Afganistan, iar cei mai mulţi aliaţi au anunţat deja reduceri masive ale bugetelor destinate Apărării? Să nu uităm că, în anii ’90, sănătatea fiscală a Occidentului era indiscutabilă. Putea cu lejeritate să lanseze „războaie opţionale“, umanitare. Balanţa de putere globală favoriza Vestul. Acum Occidentul trăieşte pe datorie. S-ar putea ca în curând să nu-şi mai permită nici măcar luxul de a purta „războaiele necesare“.
Aşadar, ce alegem?
PS: O propunere interesantă a fost formulată de Paul Wolfowitz, în paginile Wall Street Journal,(3) construită direct pe o anumită interpretare a experienţei NATO din Bosnia: o combinaţie de umbrelă aeriană oferită de Occident şi înarmare a rebelilor. Totuşi ceea ce îngrijorează în primul rând este discernământul strategic al sursei. Ultima dată când sfatul său a fost luat în serios (invazia Irakului), nota de plată a fost imensă (culmea răsplătită cu şefia Băncii Mondiale).
Note:
(1) Unul dintre cele mai bune argumente a fost elaborat de Bruce Riedel de la Brookings Institution: “And if the no-fly zone does not stop Qaddafis rampage against his own people we would have to use our airpower alone, send in the Marines or stand by helplessly while flying overhead. So if we decide to get involved we should have no doubts that pottery rules apply. If we break it, we own it. Of course, we will also have to pay for it. At a time when the American people seem to want their government to do less and spend less, another war (on the top of the two we already have) is not consistent with fiscal discipline”. (“Bombs over Libya”, The National Interest, 10 martie, http://nationalinterest.org/commentary/bombs-over-tripoli-4999)
(2) Este una dintre lecţiile învăţate de NATO în Bosnia anilor 90: „every time that the United States and NATO thereatened or used force seriously, the Serbs folded”.(Ivo H. DAALDER, Getting to Dayton. The Making of Americas Bosnia Policy, Brookings Institution Press, Washington D.C., 2000, p. 103). Mai mult„the essence of any new strategy for Bosnia must recognize the one truth of this sad story. Our only successes have come when the Bosnian Serbs have faced a credible threat of military force. Hence, we must base our plan on using military pressure to convince the Bosnian Serbs to negotiate a suitable peace settlement”. (Madeleine Albright quoted in Ivo H. DAALDER, Getting to Dayton. The Making of Americas Bosnia Policy, Brookings Institution Press, Washington D.C., 2000, p. 103)
(3) The Case for Backing Libyas Rebels, Wall Street Journal, March 11th, http://online.wsj.com/article/SB10001424052748704823004576192852331022690.html
Citeste si despre: Libia, rebeli, trupe guvernamentale, eliberare, dictatura.
