Pe aceeași temă
Franţa nu a mai ales un preşedinte de stânga din 1988. Indiferent de personalitatea candidaţilor, mulţi cred că democraţia franceză are acum nevoie de o alternanţă.
Anul 2012 este plin de momente electorale importante, momente care vor putea să dea la nivel global o imagine mai clară a raporturilor între liderii politici şi societăţile cuprinse de febra antisistem. Fără îndoială că, pentru o Uniune Europeană în plin efort de restructurare, alegerile prezidenţiale din Franţa (primul tur este pe 22 aprilie), urmate de parlamentare în iunie, vor fi cele mai interesante şi mai pline de consecinţe. În plus, noi avem multe de învăţat din evoluţiile actuale ale regimului politic francez, care a inspirat în mare parte regimul nostru constituţional.
Viaţa politică franceză trăieşte de jumătate de secol în ritmul alegerilor prezidenţiale. Lupta dintre partide şi din interiorul lor este dominată de personalităţi şi de şansele pe care acestea le au să câştige sau măcar să conteze în acest tip de alegeri. Întreaga polarizare dreapta-stânga se reglează şi este permanent reactualizată de momentul celui de al doilea tur al prezidenţialelor. Au scăpat acestei reguli numai alegerile din 2002, când, după o coabitare între un preşedinte neo-gaullist şi o majoritate parlamentară dominată de socialişti, reprezentantul populismului-extrem, Jean-Marie Le Pen, a reuşit să se califice în turul al doilea. Şocul provocat atunci a fost o lecţie pe care electoratul francez nu a uitat-o, lecţie care i-a favorizat, atât la alegerile de acum cinci ani, cât şi acum, pe reprezentanţii principalelor două partide, Partidul Socialist şi Uniunea pentru o Mişcare Populară.
Dacă analiza noastră ar ţine cont în primul rând de personalităţile principalilor rivali, Nicolas Sarkozy şi François Hollande, concluziile ar fi pe cât de nete, pe atât de înşelătoare. Într-o perioadă de criză economică prelungită, în care limitarea expansiunii cheltuielilor statului se află în centrul programelor economice şi în care funcţionarea colaborării franco-germane este vitală pentru viitorul euro şi chiar al UE, candidatul socialist apare drept lipsit de experienţă guvernamentală, veşnic om al aparatului de partid, fără charismă şi profil ideologic clar. Nu degeaba până la jumătatea anului trecut toate speranţele socialiştilor se îndreptau spre directorul general al FMI, care fusese mult timp marginalizat în partid, fiind considerat prea de dreapta. Singura veritabilă victorie politică a lui Hollande a venit abia după „scandalul DSK“, când a învins-o la primarele socialiste pe cea care conduce acum PS-ul, Martine Aubry, pentru că a fost văzut ca fiind mai moderat decât aceasta.
Totuşi, Hollande este anunţat de cvasitotalitatea analiştilor politici drept viitorul preşedinte al Franţei, sondajele dându-l învingător atât în primul tur (29%, faţă de 24% pentru Sarkozy), cât şi în al doilea tur (la o diferenţă de peste 10%). Există două mari explicaţii, una care ţine de contextul ultimilor ani, şi alta legată de un timp mai lung. Legat de context, trebuie amintit faptul că de peste trei ani actualul preşedinte are o cotă de dezaprobare a acţiunii sale de peste 60%. Pare deci că s-a instalat o durabilă ruptură între Sarkozy şi majoritatea societăţii franceze, ruptură greu de reparat în următoarele două luni. După ce a făcut în 2007 o campanie electorală perfectă, reuşind să păstreze dreapta la putere cu un discurs în favoarea „rupturii“, Nicolas Sarkozy nu a dezamăgit pentru că nu ar fi încercat să-şi pună programul în aplicare, ci pentru modul în care a vrut să schimbe imaginea tradiţională a unui preşedinte care stabileşte marile orientări ale guvernului.
Sarkozy a ales să fie permanent în prima linie, să fie şi prim-ministru, ministru şi secretar de stat. Au rezultat o mulţime de iniţiative, unele neputând fi duse până la capăt, altele trădând impulsivitate şi lipsa unei ordini a priorităţilor. În plus, criza a introdus o ruptură în politicile economice şi a crescut exponenţial preţul defectelor personale, vizibile mai ales în setea de imagine, în dorinţa preşedintelui de a fi un star nu numai al politicii, ci şi al lumii mondene, în particular, proximitatea afişată cu unii dintre cei mai bogaţi francezi. Când vezi că primul ministru, în principiu victima sigură a nemulţumirilor sociale, are o cotă de încredere constant superioară preşedintelui, devine evident că ruptura între majoritatea electoratului şi preşedinte nu pleacă de la realitatea economică, ci de la personalitatea şi rolul pe care acesta a vrut să şi-l asume. Francezii au fost şocaţi de exhibarea publică a problemelor personale şi au considerat vulgare multe dintre posturile preşedintelui lor. Dar poate mai important a fost faptul că Sarkozy a trădat voluptatea exercitării unei puteri care nu are egal în celelalte democraţii. Când controlezi Executivul, majoritatea parlamentară şi multe alte instituţii specifice unui stat puternic cum este cel francez, când ai în faţă un minimum de contraputeri, dintre care multe sunt dependente de stat, cum este o parte a mass-media, decenţa în exercitarea puterii devine o obligaţie constituţională şi democratică. Probabil că majoritatea francezilor rămân marcaţi de o tentaţie monarhică, dar nu le place deloc să se ştie, nu le place ca cineva să profite de asta pentru a se încorona, chiar dacă virtual.
Aşa putem înţelege de ce un preşedinte care are un bilanţ pozitiv în atitudinea faţă de criză, atât pe plan extern, cât şi pe plan intern, se îndreaptă spre un moment electoral nefast. Un moment care probabil nu va avea un câştigător veritabil, pentru că va fi un simplu referendum anti-„Sarko“. Şi asta este o veste proastă pentru probabilul câştigător, care nu va fi încărcat cu legitimitatea atât de necesară unei stângi revenite în palatul Elysée după 17 ani. Aici atingem motivaţia legată de un timp mai lung pentru care candidatul socialist are prima şansă. Franţa nu a mai ales un preşedinte de stânga din 1988. Indiferent de personalitatea candidaţilor, mulţi cred că democraţia franceză are acum nevoie de o alternanţă.
Singura modalitate prin care actualul preşedinte speră să fie reales este să-i adune în jurul lui pe toţi cei care văd în stânga un pericol. Iar de aici vine principalul atu personal al lui Hollande, care nu este perceput de nimeni ca fiind „un pericol“. În plus, nu pare a avea nici calităţile, nici defectele lui Sarkozy, ceea ce promite multe schimbări la nivelul funcţionării raporturilor între preşedinte, guvern şi partidul din care provine. Dar cu ce program vine Hollande? La prima vedere, are un discurs reţinut pentru un socialist, vorbeşte mult despre reducerea deficitelor şi preferă să se situeze pe tărâmul discursului politic împotriva bilanţului şi practicii actualei puteri. Asta vrea să audă şi să voteze majoritatea electoratului. Totuşi, istoria recentă ne oferă o lecţie importantă referitoare la setea de alternanţă. În 2007, Lionel Jospin devenea prim-ministru al unui guvern de stânga după o victorie surprinzătoare la alegerile parlamentare, iar guvernul său a fost în general apreciat, numai că programul electoral al socialiştilor, pe care, ca un om integru ce era, l-a şi aplicat, cuprindea o măsură care s-a dovedit absurdă: reducerea timpului legal de lucru de la 39 de ore pe săptămână la 35, fără scăderea salariilor, atât în sectorul public, cât şi în cel privat. Nu mai insist asupra consecinţelor pe termen lung ale acestui voluntarism politic prost plasat. Programul candidatului socialist din 2012, şi el un om onest, nu este lipsit de astfel de capcane. În primul rând, prevede renegocierea tratatului european practic finalizat în ultimele două luni, tratat care a pornit de la nucleul franco-german. Prezenţa acestui punct în programul lui François Hollande introduce un nou risc, iar Uniunea Europeană numai de asta nu avea nevoie. Aşa putem înţelege de ce cancelarul german şi partidul său îl susţin vizibil pe actualul preşedinte, iar socialiştii francezi critică virulent politica Germaniei.
Programul lui Hollande mai are o problemă: multiplică propuneri de taxare a băncilor, a celor care investesc pe bursă, a patrimoniului şi a celor cu venituri peste medie şi foarte mari. Stânga rămâne astfel într-o paradigmă simplistă, întreţinând ideea că toată vina pentru criza economică este a pieţelor financiare, un adversar extrem de comod. În schimb, este anunţată inversarea politicilor de limitare a deficitelor structurale, cum era cea, extrem de moderată, a creşterii vârstei de pensionare sau înlocuirea unui funcţionar din doi care ies la pensie. Propuneri ca „punerea băncilor în slujba economiei“ sau chiar „reorientarea rolului Băncii Centrale Europene“, precum şi concesiile făcute ecologiştilor, de închidere treptată a unei părţi dintre centralele nucleare, întregesc un program economic net mai dezamăgitor decât ne puteam aştepta de la un candidat care face din realism principala sa calitate.
Cu aproximativ 60 de zile înaintea primului tur, Hollande pare imposibil de ajuns. Totuşi, istoria campaniei rămâne să se scrie sub ochii noştri şi este interesantă pentru că, indiferent de rezultat, pentru orice mandat prezidenţial este decisiv cum învingi. //
