Pe aceeași temă
Refuzul inițial al premierului irakian Nuri Al-Maliki de a ceda puterea politicianului nominalizat de către președintele țării pentru această funcție și însărcinat cu formarea noului guvern arată că strategia după care se ghidează, în general, liderii din lumea arabă este lupta pentru supraviețuire, la propriu.
Foarte puțini lideri arabi s-au retras de la putere fără luptă și fără să acuze că înlăturarea lor este de fapt un complot al grupărilor inamice, al altor state interesate de destabilizarea țării respective și chiar a Occidentului. Îndârjirea și violența cu care Saddam Hussein, Colonelul Qadhafi sau, cel mai recent, Bashar Al-Assad, pentru a da doar câteva exemple, au refuzat un transfer de putere pașnic sunt reacții care fac parte dintr-un proces devenit tradiție în lumea arabă. Chiar și în rarele cazuri când se negociază cedarea puterii fără incidente, cazul Qatarului din 2013 când Emirul a cedat locul fiului său, succesorul este reprezentantul aceluiași regim și se „bucură” de o marjă de manevră este extrem de limitată fiind tributar politicilor anterioare.
În pofida faptului că Al-Maliki (64 de ani) este perceput drept principatul vinovat pentru situația actuală din Irak, acuzații împotriva sa venind chiar din cadrul propriului guvern prin vocea ministrului de externe Zebari, dar și din partea comunității internaționale, Arabia Saudită și chiar SUA declarându-și public nemulțumirea, clasarea pe primul loc în cadrul alegerilor parlamentare din aprilie 2014 a blocului politic pe care îl conduce i-a oferit atuuri incontestabile în negocierea unui al treilea mandat în fruntea guvernului. Nici în contextul acutizării stării de instabilitate din Irak și ignorând presiunea actorilor internaționali, premierul Al-Maliki nu s-a arătat dispus să îi cedeze lui Haider Al-Abadi șefia guvernului, cel din urmă fiind propus pentru această funcție de noul președinte al Irakului după o lungă perioadă de negocieri la nivelul clasei politice, dar și cu actori internaționali precum SUA și Iranul.
Refuzul premierului de a accepta predarea puterii nu a fost o surpriză și a declanșat o criză politică deloc necesară. În plus, decizia acestuia de a scoate pe străzile din Bagdad forțele de securitate loiale a tulburat și mai mult atmosfera, fiind preconizată chiar o lovitură de stat orchestrată de proprii susținători. Al-Maliki și-a motivat decizia prin faptul că încearcă să oprească „distrugerea fundației democratice a guvernului„ având în vedere că rezultatele ultimelor alegeri îl îndreptățesc să primească o nouă nominalizare. Premierul a calificat nominalizarea lui Al-Abadi drept neconstituțională și l-a dat în judecată pe președintele Fuad Massoum pentru această numire. În plus, el a acuzat Washingtonul că oferă susținere unei grupări care a violat constituția irakiană și că democrația pe care o promovează este aplicată preferențial.
La câteva zile de la aceste declarații, Al-Maliki și-a schimbat radical poziția și, în seara zilei de joi, a apărut la televiziunea irakiană alături de premierul nominalizat Al-Abadi. Al-Maliki și-a anunțat demisia din funcția de șef al guvernului și acordarea întregului său suport pentru „fratele„ Al-Abadi în formarea noului executiv. Schimbarea de atitudine a lui Al-Maliki este departe de a fi determinată de considerente patriotice. În primul rând, acesta a pierdut susținerea Iranului, principalul său suporter pe durata celor două mandate. Relația dintre liderul irakian și factorii de decizie de la Teheran datează încă din anii ‘80 când autoritățile iraniene i-au permis să își continue lupta împotriva regimului condus de Saddam de pe teritoriul iranian. O atitudine similară a abordat și liderul șiiților din Irak, Marele Ayatollah Ali Sistani, care l-a criticat public pe Al-Maliki pentru modul în care a aruncat Irakul în criză și a propus alegerea unui alt premier. Frontul format împotriva premierului a inclus SUA și Arabia Saudită, animozitățile dintre liderii de la Riad și Al-Maliki căpătând o nouă dimensiune prin acuzațiile reciproce din ultima perioadă.
Dincolo de ambițiile politice ale lui Al-Maliki – ușor de înțeles având în vedere frustrările acumulate în cei 25 de ani de exil petrecuți luptând împotriva regimului condus de Saddam Hussein – refuzul său de a ceda puterea trebuie înțeles și prin prisma pericolului căruia atât el, cât și anturajul său se expun din momentul în care nu se mai află la putere. Criticii lui Al-Maliki l-au acuzat în repetate rânduri că a tolerat corupția și că a creat cu ajutorul familiei un adevărat imperiu care controlează sectoare vitale pentru Irak, derulând afaceri inclusiv în domeniul securității, militar sau al construcțiilor. De exemplu, despre Ahmad Al-Maliki, unul dintre fiii premierului se spune că deține controlul zonei zero din Bagdad, Zona Verde unde se află toate misiunile diplomatice și instituțiile statului.
Negocierile în urma cărora Al-Maliki a fost convins să renunțe pașnic la putere au inclus, cu siguranță, și garanția asigurării protecției atât de necesare fostului premier și anturajului său. Nu este vorba doar de protecție fizică, desigur cea mai importantă într-o țară devastată de conflicte, dar și de o toleranță în ceea ce privește continuarea nestingherită a afacerilor familiei sale.
Chiar dacă retragerea lui Al-Maliki din fruntea guvernului va atrage la masa negocierilor și grupările pe care acesta a reușit cu succes să le antagonizeze, această etapă nu garantează și soluții pentru criza irakiană. Indiferent cine se află la putere, pericolul reprezentat de gruparea teroristă Statul Islamic este la fel de prezent, iar soluționarea crizei se va dovedi a fi un proces de durată.
