Pe aceeași temă
„Anglia nu iubeşte coaliţiile.“ (Benjamin Disraeli, decembrie 1852).
Pentru cei mai mulţi observatori, alegerile generale din Marea Britanie, desfăşurate la 6 mai, au avut consecinţe politice surprinzătoare. Ca regulă, după 1945, sistemul electoral britanic a încurajat formarea unor guverne monocolore susţinute de majorităţi parlamentare monopartizane. Există însă două excepţii notabile: alegerile din 1974 şi cele din 6 mai 2010. În ambele situaţii, niciun partid nu a reuşit să obţină o majoritate suficientă pentru a forma singur guvernul. Şi totuşi, alegerile de astăzi marchează o premieră în istoria postbelică a Regatului Unit. Este pentru prima dată, după cel de-al doilea război mondial, când asistăm la formarea unui guvern de coaliţie. Tehnic, sistemul britanic este unul de alternanţă majoritară care avantajează partidele tradiţionale – Whigs (laburiştii) şi Tory (conservatorii) –, iar coaliţiile sunt o raritate, mai degrabă un accident. Şi totuşi, cine a câştigat şi cine a pierdut alegerile din 6 mai?
Un câştigător şi doi perdanţi
În cele din urmă, conservatorii conduşi de David Cameron au obţinut 306 mandate, devansându-i pe laburiştii fostului premier Gordon Brown, care au obţinut numai 258 de mandate. Pe locul al treilea s-au plasat liberal-democraţii conduşi de Nick Clegg, cu 57 de fotolii în noul parlament.
De departe, însă, laburiştii conduşi de fostul premier Gordon Brown sunt marii perdanţi ai scrutinului din 6 mai. După 13 ani de guvernare, având un lider lipsit de carismă, cu un capital politic epuizat, laburiştii au ajuns să fie percepuţi drept întruchiparea şi emblema statu-quo-ului. În urma lor rămâne o imensă notă de plată acumulată pe fondul războiului din Irak şi care, retroactiv, la nivelul opiniei publice, a ajuns să fie considerat o aventură, un război opţional. În plus, azi, Marea Britanie suferă de un grav dezechilibru bugetar (12% din PIB), având un deficit chiar mai mare decât cel al Greciei.
Tot un mare învins este şi liderul conservatorilor, David Cameron, chiar dacă partidul său s-a clasat pe primul loc şi a dat în ultimă instanţă primul ministru. Deşi a pornit ca favorit al cursei, Cameron a reuşit marea „performanţă“ ca, într-un sistem electoral care avantajează în mod natural partidele mari, să-i conducă pe conservatori spre un final rescris tactic de liberal-democraţi. „Încoronarea“ lui Cameron ca premier nu ar fi devenit posibilă fără susţinerea partidului balama, clasat pe locul al treilea. În loc să formeze singuri guvernul, vechii „Tories“ au ajuns să facă parte dintr-o coaliţie liberal-conservatoare. De altfel, ordinea nu este deloc întâmplătoare. Este foarte probabil ca guvernul condus de un conservator să gireze politici liberal-democrate. Până la urmă, acesta este preţul guvernărilor în coaliţie. Şi mai ales al coaliţiilor care reunesc, de dragul privilegiilor puterii, parteneri cu filosofii complet diferite.
Victoria lui David Cameron a fost, în fapt, deturnată de ascensiunea noului „copil teribil“ al politicii britanice – Nick Clegg (liderul liberal-democraţilor). Comentatorii de pe ambele maluri ale Atlanticului s-au grăbit să îl compare cu Obama sau Kennedy. Ca şi Obama, liderul liberal-democraţilor a fost transformat într-un veritabil fenomen mediatic. Cleggmania
s-a pus cu adevărat în mişcare după prima dezbatere televizată a celor trei candidaţi, când Nick a devenit eroul din afara sistemului al milioanelor de votanţi, dezamăgiţi de statu-quo-ul partidelor tradiţionale. „Nu lăsaţi pe nimeni să vă spună că singura opţiune este politica tradiţională. Putem să facem ceva diferit de data asta“, a fost laitmotivul campaniei sale electorale.
A candidat pe o platformă a resentimentului faţă de continuitate, a rupturii radicale cu trecutul, fiind purtătorul unui mesaj antisistem. S-a vândut ca un veritabil simbol al unei revoluţii electorale cu efecte tectonice. Anunţa nici mai mult nici mai puţin decât „schimbarea la faţă“ a sistemului politic britanic, propunând abandonarea scrutinului majoritar şi introducerea reprezentării proporţionale. Ar fi fost sfârşitul sistemului de alternanţă majoritară dominat de conservatori şi laburişti.
Nimeni nu a anticipat apariţia acestui meteorit politic. Era practic un necunoscut înaintea primei dezbateri electorale. „Uitaţi-vă la posterele lor. Conservatorii au crezut că tot ce trebuiau să facă era să le reamintească oamenilor că în fruntea guvernului se află Gordon Brown şi că acum era şansa lor să scape de el“, avea să spună un lider liberal-democrat. Deşi cu o puternică orientare antisistem, partidul reprezentat de Nick Clegg nu este o formaţiune extremistă. Retorica sa este, de cele mai multe ori, senzaţionalistă, uneori exotică. Programul său cuprinde un amalgam de teme corecte politic (economia verde, recunoaşterea căsătoriilor dintre homosexuali), cuplate cu o neîncredere instinctivă faţă de un stat supraponderal. Şi totuşi, cât de compatibile sunt partidele noii coaliţii guvernamentale?
Sfârşitul Relaţiei Speciale?
În prima conferinţă de presă din noua postură guvernamentală, atât Cameron, cât şi Clegg aveau să pună accent pe elementele pe care, aparent, noua coaliţie le are în comun. Ei au pledat pentru responsabilitate fiscală, protecţia libertăţilor civile, diminuarea puterii statului în faţa unei societăţi mai puternice, dar şi pentru o economie verde, taxe mai drepte sau şcoli mai bune.
Pe de altă parte însă, o analiză mai profundă a documentelor şi poziţiilor programatice ale celor două partide ne arată cât de diferit percep acestea lumea. În foarte scurt timp, spaţiul politicii externe şi de apărare ar putea deveni scena unor clivaje profunde. Dacă, pentru conservatori, dimensiunea atlantistă (relaţia cu SUA şi prin extensie NATO) rămâne pilonul central al politicii externe a Regatului Unit, pentru Nick Clegg, Washingtonul nu prea se regăseşte pe radarul priorităţilor sale geopolitice.
Deşi poate părea paradoxal pentru un lider politic britanic, Nick Clegg are puternice convingeri eurocrate şi postmoderniste. Este un susţinător fervent al transferului decisiv de atribuţii dinspre administraţia naţională către Bruxelles. Mai mult, în martie 2010, în plină campanie electorală, liderul liberal-democraţilor făcea inimaginabilul: lansa un atac dur la adresa consensului atlantist şi a alianţei tradiţionale cu SUA. Propunea bineînţeles o alternativă geopolitică: Bruxellesul şi zona euro. În viziunea sa, a privilegia dimensiunea atlantistă înaintea Bruxellesului era un reflex anacronic, care ar fi avut sens într-o logică a Războiului Rece, dar nu şi în 2010. „Folosim în esenţă instrumentele create în preajma crizei Suezului (1956).
În viziunea mea, criza Suezului este un moment de cotitură pentru definirea atitudinii guvernelor, deopotrivă laburiste şi conservatoare, faţă de interesele noastre pe termen lung. A cristalizat şi consolidat atlantismul instinctiv care a guvernat politica externă britanică de atunci.“ În consecinţă, Marea Britanie ar trebui să se vindece de America, să se elibereze de „vraja atlantismului instinctiv“, în care este anchilozată de la jumătatea secolului trecut. Într-un fel, după cum avea să îl numească un comentator conservator, Nick Clegg este un anti-Churchill. Este mult mai aproape de generalul de Gaulle, decât de Churchill.
Dar oare ce spun colegii de guvern, conservatorii? Într-un moment în care Manifestul electoral al liberal-democraţilor nici măcar nu se sinchiseşte să amintească de acronimul NATO, conservatorii susţin că Alianţa trebuie să rămână formatul preeminent atunci când vorbim de apărarea Europei. Sigur, Uniunea poate avea un rol, dar unul secundar, de susţinere şi întotdeauna sub umbrela NATO. „Tratatul de la Lisabona oferă Regatului Unit două opţiuni: fie ne bazăm pe NATO, condusă de SUA, pentru a asigura securitatea Europei, fie pe UE. Pentru mine răspunsul e clar: securitatea pe care America o furnizează Europei este o necesitate, nu un lux. Ar trebui să fie obiectivul oricărui guvern britanic să se asigure că NATO îşi menţine primatul asupra securităţii europene. Marea Britanie nu poate avea doi cei mai buni prieteni“, crede actualul ministru conservator al Apărării, Liam Fox. Departe de a fi un parteneriat natural, cu filosofii mai degrabă antitetice decât convergente, coaliţia dintre conservatori şi liberal-democraţi stă sub semnul pragmatismului electoral. „Cum vor ajunge cel mai eurofil partid şi cel mai eurofob partid din politica britanică la o viziune comună faţă de Europa numai Dumnezeu ştie. Şi chiar şi el probabil stă pe gânduri.“ (Timothy Garton Ash) //
* * *
Pro
„Lumea multipolară de după Războiul Rece este adesea impredictibilă şi foarte schimbătoare. Ameninţarea asociată proliferării armelor nucleare face lumea încă şi mai periculoasă. De aceea este important ca NATO să îşi menţină o cultură nucleară. Garanţia supremă a securităţii aliaţilor este dată de forţele nucleare ale Alianţei, în mod particular cele ale SUA, dar şi cele independente ale Marii Britanii şi Franţei.“ (conservatorul Liam Fox)
Contra
„Oare de ce sunt singurul lider de partid care ridică întrebarea evidentă dacă noi, ca ţară trebuie să cheltuim 120 de miliarde de lire sterline pentru înlocuirea sistemului de rachete nucleare Trident din vremea Războiului Rece? Nu cred că mai avem nevoie de un sistem de descurajare nucleară. Cred că motivul acestei tăceri surde are legătură cu un sentiment de îndatorare faţă de prietenii noştri americani.“ (liberal-democratul Nick Clegg)
