Scoţia îşi imaginează viaţa fără Anglia

Un referendum pe marginea independenţei Scoţiei este programat să aibă loc la 18 septembrie 2014.

Partidul Naţional Scoţian (SNP) se numără printre puţinele partide europene pro­s­pe­re aflate la guvernare. SNP a ajuns în frun­tea guvernului autonom al Scoţiei în 2007 şi e aproape sigur că va ob­ţine un al treilea mandat, la alegerile din 2016. Cu ex­cepţia unei perioade de pa­tru ani, a fost condus de ace­laşi om, vreme de aproape un sfert de secol – po­pu­la­rul şi încrezătorul Alex Sal­mond.

În ianuarie 2012, premierul britanic David Cameron, în­grijorat de creşterea în son­daje a SNP, a anunţat că doreşte să ofere Scoţiei şansa de a alege între a face parte, în continuare, din uniune sau de a-şi de­cla­ra independenţa. În sondaje, frontul pro­independenţă al partidului, întrunit sub sloganul „Da pentru Scoţia“, îi suflă în ceafă alianţei prouniune, având deviza „Mai bine împreună“.

Până nu demult, SNP era un par­tid înţepenit în jungla politică. Majoritatea scoţienilor priveau cu scepticism ideea potrivit că­reia zăcămintele petroliere des­coperite în apele scoţiene, pe parcursul ani­lor ’70, ar putea finanţa, cu uşurinţă, un stat independent. Viziunea pre­do­mi­nan­tă era cea britanică, dar aceasta a fost afec­ta­tă de politicile guvernării con­ser­va­toare, din perioada 1979–1997, percepute ca fi­ind ce­le care au contribuit decisiv la dis­tru­gerea industriei manufacturiere sco­ţiene.

SNP a beneficiat de pe urma crizei din sâ­nul Partidului Laburist, care a dominat sce­na politică scoţiană până în 2007. Mulţi dintre susţinătorii săi au manifestat îm­po­triva agendei procapitaliste intitulată „A Treia Cale“ a lui Blair şi a intervenţiei mi­litare precipitate a acestuia în Irak.

SNP şi-a impus controlul asupra ser­vi­cii­lor publice, încă de la preluarea man­da­tului, în 2007. De asemenea, a pus bazele unui sistem al patronatelor, care a slăbit independenţa societăţii civile şi a mass-media. Paradoxal, agenda sa pro­glo­ba­li­za­re este o copie fidelă a agendei laburiste, ce­ea ce mă face să am unele îndoieli că ar putea fi considerată o forţă proi­nd­ep­en­denţă, în adevăratul sens al cuvântului.

În Scoţia, există un angajament puternic privind statutul de membru al Uniunii Eu­ropene, chiar dacă tendinţa acesteia de a se amesteca în treburile interne ale sta­telor membre nu dă niciun semn de slă­bi­ciune. Alex Salmond îl depăşeşte pe Blair în ceea ce priveşte implicarea în sprijinul energiei verzi, iar SNP afirmă că mare par­te din ne­cesarul de energie al Scoţiei, pâ­nă în 2020, poate fi acoperit din resurse re­generabile. De asemenea, Salmond este un aprig sus­ţi­nător al fenomenului imi­gra­ţiei, pentru a suplini deficitul de personal calificat din sectorul public, dar şi pentru a creşte nu­mărul de locuitori în zone ale ţă­rii unde scoţienii refuză să se stabi­lească.

Poate că secretul popularităţii de care se bu­cură partidul vine din abilitatea aces­tuia de a întruchipa o forţă de rezistenţă eficientă împotriva vecinului mai mare şi care şi-a impus dominaţia de-a lungul is­toriei – Anglia. Dacă n-ar fi existat acu­za­ţiile de „neocolonialism“ la adresa An­gliei, este greu de crezut că acest na­ţio­na­lism anemic s-ar fi bucurat de oarece suc­ces. Scoţiei îi lipseşte o identitate cul­tu­ra­lă, religioasă şi economică proprie sau o lim­­bă de circulaţie internaţională. Acestea sunt câteva dintre elementele care con­tri­buie, de obicei, la dez­vol­ta­rea unui proiect de tip na­ţionalist. Aşadar, ne­ce­si­ta­tea de a pune ba­zele unei identităţi, diferite de cea a Angliei, es­te cea care oferă substanţă acestei forme ambigue de na­ţio­na­lism.

Într-o eră a austerităţii în în­treaga Europă, Scoţia se află într-o postură de in­vi­diat. Guvernul său nu tre­buie să-şi colecteze taxele. În schimb, Scoţia primeşte un grant anual de la Lon­dra, care nu a fost tăiat nici mă­car în pe­rioada de recesiune economică. Ceea ce în­seamnă că nivelul cheltuielilor din bu­getul de stat, în Scoţia, este mai m­a­re decât cel din Anglia. În teorie, ad­mi­nis­traţia de la Edinburgh îşi poate acoperi pâ­nă la 3% din buget din taxe locale. Însă SNP nu a avan­sat niciun proiect prin care să cea­ră exercitarea acestui drept. În schimb, îi con­­vine de minune să se plângă la adresa Londrei, insistând că aceasta este răs­pun­zătoare pentru eşecul partidului de a pune în practică o strategie modernă. Sigur că obligativitatea ca Scoţia să-şi gestioneze bu­­getul prin colectarea taxelor de la pro­priii cetăţeni ar atrage atenţia asupra mo­dului în care SNP foloseşte banii publici pen­tru a-şi recompensa susţinătorii sau a-şi atrage alţii noi, în regiunile unde în­re­gistrează scoruri mici în sondaje. Atunci, luna de miere prelungită a partidului ală­turi de votanţi s-ar putea sfârşi.

Discursul de tip populist al SNP, de a veni în sprijinul celor nevoiaşi şi de a se opune elitei englezeşti „imperialiste“, vine în con­­textul unui sentiment al victimizării, foarte la modă în Scoţia zilelor noastre. Pe vremea când exista o altă cultură politică, partidul nu reprezenta mai mult decât o forţă marginală. De-a lungul mai multor generaţii, identitatea naţională s-a învârtit în jurul protestantismului, al ata­şa­men­tu­lui faţă de Imperiul Britanic (în care sco­ţienii predominau la toate nivelurile), al sportului, al instituţiilor locale, al in­dus­triei meşteşugăreşti şi al cumpătării. Însă, în era postindustrială a anilor ’80, s-a dez­voltat o identitate mult mai volatilă. Viaţa comunitară şi activismul civic au dispărut. În schimb, comportamentul a devenit mai reactiv şi egocentric. O cultură media ba­za­tă pe cultul celebrităţii, ridiculizarea re­ligiei şi consumerismul galopant şi-au pus amprenta asupra percepţiei şi a gusturilor opiniei publice. Acest context a de­ter­mi­nat ascensiunea unui politician egocentric precum Alex Salmond, liderul SNP. Vechea tactică populistă de a preamări virtuţile ce­lor slabi, în timp ce puterea este con­centrată în puţine mâini, a dispărut destul de târziu, în istoria democratică a Scoţiei. Londra se găseşte acum în postura „Un­chiu­lui Sam“, având un comportament dă­unător la nord de Zidul lui Hadrian, la fel cum a fost percepută, de-a lungul istoriei, atitudinea Statelor Unite la sud de Rio Grande. Similar populiştilor latino-ame­ri­cani, mai noi sau mai vechi, SNP rareori pune eşecurile pe seama cauzelor interne, preferând să dea vina pe maşinaţiunile externe, de tip imperialist.

UE şi-a extins treptat controlul asupra Sco­ţiei, prin crearea unor legi şi norme pe care toate statele mem­bre trebuie să le res­pecte, chiar pe mă­sură ce Londra a slăbit laţul. Uneori, anumite interese naţionale au fost profund afectate, precum industria pescuitului, odinioară extrem de în­fl­o­ri­toa­re. Cu toate acestea, nu există partid mai doritor ca SNP care să susţină un pro­iect european aflat acum în criză, ca ur­mare a unei po­li­tici monetare deficitare, ba­zată, în mare parte, pe considerente po­litice. Până în 2009, SNP a sprijinit tre­cerea Scoţiei la mo­neda europeană, chiar dacă mare parte dintre relaţiile sale co­mer­ciale erau cu ce­lelalte ţări din Marea Bri­ta­nie (unde re­nun­ţarea la lira sterlină a fost în­totdeauna pri­vită cu reticenţă). Astăzi, Salmond visează la o Scoţie postbritanică, care să menţină lira sterlină, chiar cu ris­cul ca Scoţia să-şi piardă o parte din in­de­pendenţa eco­no­mi­că. Cinicii cred că prin­ci­palul motiv pen­tru care Salmond do­reş­te păstrarea unei uniuni monetare este ace­la de a avea oca­zia să dea vina pe en­glezi, în cazul în care independenţa ar adu­ce cu ea vremuri gre­le pentru scoţieni.

In 2013, Alex Salmond a făcut o afi­r­ma­ţie lipsită de înţelepciune, in­sis­tând asupra faptului că, dacă Scoţia pă­ră­seşte Marea Britanie, va deveni au­to­mat membru al Uniunii Eu­ro­pe­ne. El a rămas fidel acestui scenariu, chiar dacă factori de decizie şi lideri ai statelor UE, temându-se de crearea unui pre­ce­dent prin­tr-o eventuală ruptură a Marii Brita­nii, au afirmat exact contrariul, în ter­meni destul de clari. După ce Mariano Ra­joy a de­clarat că o Scoţie independentă s-ar afla în afara Uniunii Europene, la sfârşitul anului 2013, un Salmond iritat avea să sus­ţină că premierul spaniol colabora cu Da­vid Cameron pentru sabotarea inde­pen­denţei Scoţiei.

Într-o ţară care, cu exact un secol în ur­m­ă, producea majoritatea motoarelor pen­tru vapoare şi locomotive din lume, ac­tuala clasă de mijloc nu mai este dominată de producători economici. În schimb, trans­formarea Scoţiei într-o economie post­in­dustrială bazată pe consum a contribuit la creşterea vizibilităţii profesioniştilor din domenii precum cercetare, mass-media, en­tertainment, domenii curtate cu asi­dui­tate de SNP. Mulţi dintre aceştia aparţin stân­gii radicale, care, conform stan­dar­de­lor occidentale, se bucură de multă in­flu­en­ţă. Ei sunt principalii susţinători ai in­dependenţei. S-au creat numeroase gru­pări menite să creeze impresia că există un sentiment nestăvilit al populaţiei în fa­voarea separării.

SNP nu vrea ca cetăţeni activi să ajungă în fruntea comunităţilor locale. El ia puterea din mâinile administraţiilor locale şi cre­ează haos în rândul serviciilor publice ca­re au fost, la un moment dat, de­s­cen­tra­li­za­te. Salmond nu se simte deloc jenat de fap­tul că se află la conducerea uneia din­tre ţă­rile cele mai dependente de stat, din lu­mea occidentală. Ba chiar promite să ex­tin­dă influenţa statului, în loc să o di­mi­nueze.

Sectorul de business este unul din­tre aspectele vieţii scoţiene pen­tru care viziunea post 2014 a SNP nu are planuri de rezervă. Oa­me­nii de afaceri se tem că marile com­panii care operează în Scoţia, dar ai căror consumatori se află, în mare parte, în restul Marii Britanii, şi-ar putea reloca bu­siness-ul, din cauza unui climat in­sta­bil. Când Robert Munro, deţinătorul celei mai mari companii de turism inde­pen­den­te din Scoţia, le scria celor 697 de angajaţi ai săi, exprimându-şi, din punct de ve­de­re economic, temerile la adresa separării, a fost imediat asaltat de numeroşi sus­ţi­nători „online“ ai SNP, care cereau boi­co­tarea afacerii sale. „Cybernanţii“ sunt un fel de miliţie electronică menită să in­ti­mi­deze oponenţii, prin recursul la ame­nin­ţări şi abuz; pentru cineva care îşi amin­teşte de atmosfera din România anilor ’90 reprezintă un fenomen destul de familiar şi, în acelaşi timp, îngrijorător.

Probabil că o Scoţie independentă sub con­du­cerea SNP va fi neutră în relaţiile inter­naţionale şi, deja, şi-a exprimat clar in­ten­ţia de a încheia noi alianţe cu Estul Asiei şi Orientul Mijlociu, în speranţa obţinerii unui sprijin financiar pentru o ţară post­industrială ale cărei rezerve petroliere sunt în continuă scădere. Dacă Marea Bri­tanie se va balcaniza astfel – şi cred că exis­tă câteva figuri proeminente ale po­li­ticii româneşti care ar sărbători eve­ni­mentul –, acesta va fi, cu siguranţă, un pas înapoi pentru Occident şi pentru ca­pacitatea sa de a menţine standarde ri­dicate în relaţiile internaţionale.

Cartea lui Tom Gallagher, Divided Scotland, a apărut în 2013 (la Argyll Publications). Următoarea sa carte, Europe’s Path to Crisis: Disintegration via Monetary Union, va apărea în vara aceasta, la Manchester University Press.

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU