Scoţia îşi imaginează viaţa fără Anglia

Tom Gallagher | 22.04.2014

Pe aceeași temă

Un referendum pe marginea independenţei Scoţiei este programat să aibă loc la 18 septembrie 2014.

Partidul Naţional Scoţian (SNP) se numără printre puţinele partide europene pro­s­pe­re aflate la guvernare. SNP a ajuns în frun­tea guvernului autonom al Scoţiei în 2007 şi e aproape sigur că va ob­ţine un al treilea mandat, la alegerile din 2016. Cu ex­cepţia unei perioade de pa­tru ani, a fost condus de ace­laşi om, vreme de aproape un sfert de secol – po­pu­la­rul şi încrezătorul Alex Sal­mond.

În ianuarie 2012, premierul britanic David Cameron, în­grijorat de creşterea în son­daje a SNP, a anunţat că doreşte să ofere Scoţiei şansa de a alege între a face parte, în continuare, din uniune sau de a-şi de­cla­ra independenţa. În sondaje, frontul pro­independenţă al partidului, întrunit sub sloganul „Da pentru Scoţia“, îi suflă în ceafă alianţei prouniune, având deviza „Mai bine împreună“.

Până nu demult, SNP era un par­tid înţepenit în jungla politică. Majoritatea scoţienilor priveau cu scepticism ideea potrivit că­reia zăcămintele petroliere des­coperite în apele scoţiene, pe parcursul ani­lor ’70, ar putea finanţa, cu uşurinţă, un stat independent. Viziunea pre­do­mi­nan­tă era cea britanică, dar aceasta a fost afec­ta­tă de politicile guvernării con­ser­va­toare, din perioada 1979–1997, percepute ca fi­ind ce­le care au contribuit decisiv la dis­tru­gerea industriei manufacturiere sco­ţiene.

SNP a beneficiat de pe urma crizei din sâ­nul Partidului Laburist, care a dominat sce­na politică scoţiană până în 2007. Mulţi dintre susţinătorii săi au manifestat îm­po­triva agendei procapitaliste intitulată „A Treia Cale“ a lui Blair şi a intervenţiei mi­litare precipitate a acestuia în Irak.

SNP şi-a impus controlul asupra ser­vi­cii­lor publice, încă de la preluarea man­da­tului, în 2007. De asemenea, a pus bazele unui sistem al patronatelor, care a slăbit independenţa societăţii civile şi a mass-media. Paradoxal, agenda sa pro­glo­ba­li­za­re este o copie fidelă a agendei laburiste, ce­ea ce mă face să am unele îndoieli că ar putea fi considerată o forţă proi­nd­ep­en­denţă, în adevăratul sens al cuvântului.

În Scoţia, există un angajament puternic privind statutul de membru al Uniunii Eu­ropene, chiar dacă tendinţa acesteia de a se amesteca în treburile interne ale sta­telor membre nu dă niciun semn de slă­bi­ciune. Alex Salmond îl depăşeşte pe Blair în ceea ce priveşte implicarea în sprijinul energiei verzi, iar SNP afirmă că mare par­te din ne­cesarul de energie al Scoţiei, pâ­nă în 2020, poate fi acoperit din resurse re­generabile. De asemenea, Salmond este un aprig sus­ţi­nător al fenomenului imi­gra­ţiei, pentru a suplini deficitul de personal calificat din sectorul public, dar şi pentru a creşte nu­mărul de locuitori în zone ale ţă­rii unde scoţienii refuză să se stabi­lească.

Poate că secretul popularităţii de care se bu­cură partidul vine din abilitatea aces­tuia de a întruchipa o forţă de rezistenţă eficientă împotriva vecinului mai mare şi care şi-a impus dominaţia de-a lungul is­toriei – Anglia. Dacă n-ar fi existat acu­za­ţiile de „neocolonialism“ la adresa An­gliei, este greu de crezut că acest na­ţio­na­lism anemic s-ar fi bucurat de oarece suc­ces. Scoţiei îi lipseşte o identitate cul­tu­ra­lă, religioasă şi economică proprie sau o lim­­bă de circulaţie internaţională. Acestea sunt câteva dintre elementele care con­tri­buie, de obicei, la dez­vol­ta­rea unui proiect de tip na­ţionalist. Aşadar, ne­ce­si­ta­tea de a pune ba­zele unei identităţi, diferite de cea a Angliei, es­te cea care oferă substanţă acestei forme ambigue de na­ţio­na­lism.

Într-o eră a austerităţii în în­treaga Europă, Scoţia se află într-o postură de in­vi­diat. Guvernul său nu tre­buie să-şi colecteze taxele. În schimb, Scoţia primeşte un grant anual de la Lon­dra, care nu a fost tăiat nici mă­car în pe­rioada de recesiune economică. Ceea ce în­seamnă că nivelul cheltuielilor din bu­getul de stat, în Scoţia, este mai m­a­re decât cel din Anglia. În teorie, ad­mi­nis­traţia de la Edinburgh îşi poate acoperi pâ­nă la 3% din buget din taxe locale. Însă SNP nu a avan­sat niciun proiect prin care să cea­ră exercitarea acestui drept. În schimb, îi con­­vine de minune să se plângă la adresa Londrei, insistând că aceasta este răs­pun­zătoare pentru eşecul partidului de a pune în practică o strategie modernă. Sigur că obligativitatea ca Scoţia să-şi gestioneze bu­­getul prin colectarea taxelor de la pro­priii cetăţeni ar atrage atenţia asupra mo­dului în care SNP foloseşte banii publici pen­tru a-şi recompensa susţinătorii sau a-şi atrage alţii noi, în regiunile unde în­re­gistrează scoruri mici în sondaje. Atunci, luna de miere prelungită a partidului ală­turi de votanţi s-ar putea sfârşi.

Alex Salmond, prim-ministru al Scoţiei şi preşedinte al Partidului Naţional Scoţian (SNP)

Discursul de tip populist al SNP, de a veni în sprijinul celor nevoiaşi şi de a se opune elitei englezeşti „imperialiste“, vine în con­­textul unui sentiment al victimizării, foarte la modă în Scoţia zilelor noastre. Pe vremea când exista o altă cultură politică, partidul nu reprezenta mai mult decât o forţă marginală. De-a lungul mai multor generaţii, identitatea naţională s-a învârtit în jurul protestantismului, al ata­şa­men­tu­lui faţă de Imperiul Britanic (în care sco­ţienii predominau la toate nivelurile), al sportului, al instituţiilor locale, al in­dus­triei meşteşugăreşti şi al cumpătării. Însă, în era postindustrială a anilor ’80, s-a dez­voltat o identitate mult mai volatilă. Viaţa comunitară şi activismul civic au dispărut. În schimb, comportamentul a devenit mai reactiv şi egocentric. O cultură media ba­za­tă pe cultul celebrităţii, ridiculizarea re­ligiei şi consumerismul galopant şi-au pus amprenta asupra percepţiei şi a gusturilor opiniei publice. Acest context a de­ter­mi­nat ascensiunea unui politician egocentric precum Alex Salmond, liderul SNP. Vechea tactică populistă de a preamări virtuţile ce­lor slabi, în timp ce puterea este con­centrată în puţine mâini, a dispărut destul de târziu, în istoria democratică a Scoţiei. Londra se găseşte acum în postura „Un­chiu­lui Sam“, având un comportament dă­unător la nord de Zidul lui Hadrian, la fel cum a fost percepută, de-a lungul istoriei, atitudinea Statelor Unite la sud de Rio Grande. Similar populiştilor latino-ame­ri­cani, mai noi sau mai vechi, SNP rareori pune eşecurile pe seama cauzelor interne, preferând să dea vina pe maşinaţiunile externe, de tip imperialist.

UE şi-a extins treptat controlul asupra Sco­ţiei, prin crearea unor legi şi norme pe care toate statele mem­bre trebuie să le res­pecte, chiar pe mă­sură ce Londra a slăbit laţul. Uneori, anumite interese naţionale au fost profund afectate, precum industria pescuitului, odinioară extrem de în­fl­o­ri­toa­re. Cu toate acestea, nu există partid mai doritor ca SNP care să susţină un pro­iect european aflat acum în criză, ca ur­mare a unei po­li­tici monetare deficitare, ba­zată, în mare parte, pe considerente po­litice. Până în 2009, SNP a sprijinit tre­cerea Scoţiei la mo­neda europeană, chiar dacă mare parte dintre relaţiile sale co­mer­ciale erau cu ce­lelalte ţări din Marea Bri­ta­nie (unde re­nun­ţarea la lira sterlină a fost în­totdeauna pri­vită cu reticenţă). Astăzi, Salmond visează la o Scoţie postbritanică, care să menţină lira sterlină, chiar cu ris­cul ca Scoţia să-şi piardă o parte din in­de­pendenţa eco­no­mi­că. Cinicii cred că prin­ci­palul motiv pen­tru care Salmond do­reş­te păstrarea unei uniuni monetare este ace­la de a avea oca­zia să dea vina pe en­glezi, în cazul în care independenţa ar adu­ce cu ea vremuri gre­le pentru scoţieni.

In 2013, Alex Salmond a făcut o afi­r­ma­ţie lipsită de înţelepciune, in­sis­tând asupra faptului că, dacă Scoţia pă­ră­seşte Marea Britanie, va deveni au­to­mat membru al Uniunii Eu­ro­pe­ne. El a rămas fidel acestui scenariu, chiar dacă factori de decizie şi lideri ai statelor UE, temându-se de crearea unui pre­ce­dent prin­tr-o eventuală ruptură a Marii Brita­nii, au afirmat exact contrariul, în ter­meni destul de clari. După ce Mariano Ra­joy a de­clarat că o Scoţie independentă s-ar afla în afara Uniunii Europene, la sfârşitul anului 2013, un Salmond iritat avea să sus­ţină că premierul spaniol colabora cu Da­vid Cameron pentru sabotarea inde­pen­denţei Scoţiei.

Într-o ţară care, cu exact un secol în ur­m­ă, producea majoritatea motoarelor pen­tru vapoare şi locomotive din lume, ac­tuala clasă de mijloc nu mai este dominată de producători economici. În schimb, trans­formarea Scoţiei într-o economie post­in­dustrială bazată pe consum a contribuit la creşterea vizibilităţii profesioniştilor din domenii precum cercetare, mass-media, en­tertainment, domenii curtate cu asi­dui­tate de SNP. Mulţi dintre aceştia aparţin stân­gii radicale, care, conform stan­dar­de­lor occidentale, se bucură de multă in­flu­en­ţă. Ei sunt principalii susţinători ai in­dependenţei. S-au creat numeroase gru­pări menite să creeze impresia că există un sentiment nestăvilit al populaţiei în fa­voarea separării.

SNP nu vrea ca cetăţeni activi să ajungă în fruntea comunităţilor locale. El ia puterea din mâinile administraţiilor locale şi cre­ează haos în rândul serviciilor publice ca­re au fost, la un moment dat, de­s­cen­tra­li­za­te. Salmond nu se simte deloc jenat de fap­tul că se află la conducerea uneia din­tre ţă­rile cele mai dependente de stat, din lu­mea occidentală. Ba chiar promite să ex­tin­dă influenţa statului, în loc să o di­mi­nueze.

Sectorul de business este unul din­tre aspectele vieţii scoţiene pen­tru care viziunea post 2014 a SNP nu are planuri de rezervă. Oa­me­nii de afaceri se tem că marile com­panii care operează în Scoţia, dar ai căror consumatori se află, în mare parte, în restul Marii Britanii, şi-ar putea reloca bu­siness-ul, din cauza unui climat in­sta­bil. Când Robert Munro, deţinătorul celei mai mari companii de turism inde­pen­den­te din Scoţia, le scria celor 697 de angajaţi ai săi, exprimându-şi, din punct de ve­de­re economic, temerile la adresa separării, a fost imediat asaltat de numeroşi sus­ţi­nători „online“ ai SNP, care cereau boi­co­tarea afacerii sale. „Cybernanţii“ sunt un fel de miliţie electronică menită să in­ti­mi­deze oponenţii, prin recursul la ame­nin­ţări şi abuz; pentru cineva care îşi amin­teşte de atmosfera din România anilor ’90 reprezintă un fenomen destul de familiar şi, în acelaşi timp, îngrijorător.

Probabil că o Scoţie independentă sub con­du­cerea SNP va fi neutră în relaţiile inter­naţionale şi, deja, şi-a exprimat clar in­ten­ţia de a încheia noi alianţe cu Estul Asiei şi Orientul Mijlociu, în speranţa obţinerii unui sprijin financiar pentru o ţară post­industrială ale cărei rezerve petroliere sunt în continuă scădere. Dacă Marea Bri­tanie se va balcaniza astfel – şi cred că exis­tă câteva figuri proeminente ale po­li­ticii româneşti care ar sărbători eve­ni­mentul –, acesta va fi, cu siguranţă, un pas înapoi pentru Occident şi pentru ca­pacitatea sa de a menţine standarde ri­dicate în relaţiile internaţionale.

Cartea lui Tom Gallagher, Divided Scotland, a apărut în 2013 (la Argyll Publications). Următoarea sa carte, Europe’s Path to Crisis: Disintegration via Monetary Union, va apărea în vara aceasta, la Manchester University Press.

Traducere de CRISTINA SPĂTĂRELU

TAGS:

Opinii

RECOMANDAREA EDITORILOR

Bref

Media Culpa

Vis a Vis

Opinii

Redacția

Calea Victoriei 120, Sector 1, Bucuresti, Romania
Tel: +4021 3112208
Fax: +4021 3141776
Email: redactia@revista22.ro

Revista 22 este editata de
Grupul pentru Dialog Social

Abonamente ediția tipărită

Abonamente interne cu
expediere prin poștă

45 lei pe 3 luni
80 lei pe 6 luni
150 lei pe 1 an

Abonamente interne cu
ridicare de la redacție

36 lei pe 3 luni
62 lei pe 6 luni
115 lei pe 1 an

Abonare la newsletter

© 2024 Revista 22