Pe aceeași temă
Luna iulie a anului 2011 nu trebuie percepută ca începutul unei retrageri precipitate, tectonice. Nu este nici pe departe semnalul unui bing-bang NATO. În cele din urmă, 68.000 de militari americani vor rămâne în Afganistan şi după 2012. Între timp, armata afgană creşte în ritm industrial. Dar oare ce viitor au toate acestea? Va deveni Afganistanul post-NATO, din nou, tărâmul talibanilor?
Semnalul retragerii din Afganistan a fost, din multe puncte de vedere, evenimentul săptămânii trecute. Şi totuşi, cu greu putem afirma că ne aflăm în faţa unui breaking news. Era o „ştire“ cunoscută încă de la 1 decembrie 2009, când preşedintele Obama anunţa, la West Point, suplimentarea trupelor americane din Afganistan cu încă 33.000 de militari (ceea ce împingea efortul SUA la aproape 100.000). Atunci, în acel discurs, iulie 2011 devenea un „deadline“ simbolic: „După 18 luni, trupele noastre vor începe să se întoarcă acasă“. Mai mult, demersurile din ultima vreme – eliminarea lui Osama, precum şi „schimbarea gărzii“ principalilor responsabili ai războiului (Robert Gates şi David Petraeus) – punctau indirect spre deznodământul mult aşteptat.
Sigur, discursul preşedintelui Obama nu trebuie receptat ca o retragere precipitată, tectonică. Nu este semnalul unui domino NATO. Să nu uităm că angajamentul politic al NATO faţă de Afganistan, „in together, out together“, expiră abia în 2014. Până atunci, se aşteaptă consolidarea progresului „fragil, dar reversibil“ obţinut în ultimii doi ani. Însă, pe fond, avocatul Obama a arătat încă o dată că este „acrobatul perfect“, omul compromisului, adeptul liniei de mijloc. A încercat o mediere între două presiuni contrare: între cei care cer o retragere în ritm de „bing bang“ şi susţinătorii unei versiuni „light“ ghidată de condiţiile din teatrul de operaţiuni. Astfel, Obama a anunţat că până la sfârşitul anului vor fi retraşi 10.000 de militari, iar până în septembrie 2012, alţi 23.000. Cam tot ceea ce a investit administraţia sa în campania afgană, din 2009 până astăzi.
Şi totuşi, cele două discursuri – cel din decembrie 2009 şi cel de săptămâna trecută – citite împreună conturează o imagine mult mai limpede: descoperim un Obama care nu a fost niciun moment un entuziast al campaniei afgane, „un true believer“. S-a înconjurat preponderent de oameni care să îi contrabalanseze eficient pe „contrainsurgenţi“ (pe Gates, Petraeus, Mullen şi McChrystal).
S-a ferit întotdeauna să portretizeze public războiul din Afganistan sub eticheta de „contrainsurgenţă“. De fapt, nu a avut nici cea mai mică intenţie de a intra în competiţia electorală de anul viitor cu 100.000 de militari americani blocaţi în „cimitirul imperiilor“. Pur şi simplu, nu era o opţiune politic sustenabilă. „Refuz să fixez obiective care merg dincolo de responsabilitatea, mijloacele şi interesele noastre“, spunea el în 2009. Tot atunci, citându-l pe Eisenhower, Obama a continuat: „fiecare propunere trebuie cântărită în lumina unor consideraţii mai largi: necesitatea de a menţine echilibrul între programele noastre naţionale“. Iar astăzi a ales. A venit momentul ca America să se preocupe mai puţin de relele care îi vizează pe alţii – pe irakieni, afgani sau libieni; epoca exceselor militare şi a cruciadelor de „nation building“ de după 11 septembrie a luat sfârşit.
Iată mesajul real pe care Obama îl transmite unei Americi obosite şi îndatorate de războaiele din ultimul deceniu. Şi care se pregăteşte de un nou ciclu electoral. A venit timpul „să investim în resursa cea mai importantă a Americii – în oamenii noştri... să creăm locuri de muncă, industrii noi... să reconstruim infrastructura noastră... America, a venit vremea să ne concentrăm pe nation building aici, acasă“.
Dar, oare, semnalul retragerii nu vine mult prea devreme? Nu pune sub semnul întrebării progresul acumulat în ultimele luni? În esenţă, decizia „comandantului şef“ nu a mulţumit pe nimeni – prea radicală pentru susţinătorii campaniei de contrainsurgenţă, dar, în acelaşi timp, prea timidă pentru adversarii lor. „Decizia preşedintelui este mult, mult mai agresivă şi implică un risc mult mai mare decât eram pregătit să accept iniţial“, a declarat în timpul audierilor din Senat amiralul Mullen. Acelaşi mesaj a fost repetat şi de generalul Petraeus.
Dar unde ne aflăm astăzi, comparativ cu decembrie 2009? Misiunea dată atunci de Obama poate fi redusă la 3 obiective operaţionale principale: de a anula avântul ofensiv al talibanilor, negându-le totodată accesul şi capacitatea de a controla zonele cele mai populate; de a degrada decisiv potenţialul talibanilor de a răsturna guvernul de la Kabul şi de a oferi un adăpost sigur Al-Qaeda; de a extinde masiv, în ritm industrial, forţele de securitate afgane. Abia la şfârşitul lui august 2010, arhitectura necesară derulării unei campanii intensive de contrainsurgenţă era desfăşurată în teren, pentru prima dată după 2001. S-a lucrat intens, mai întâi sub generalul McChrystal, apoi sub managementul generalului Petraeus, la setarea atentă a întregului dispozitiv. S-au căutat liderii, s-au rafinat conceptele şi filosofia operaţională şi, mai ales, au fost aşezate în teren resursele necesare.
Pe scurt, în cuvintele lui Petraeus, miza a fost aceea de a construi „input-ul tactic potrivit“. Rezultatul? În sudul şi sud-vestul Afganistanului, s-a reuşit crearea unei presiuni suficiente pentru a stopa „impulsul“ insurgenţei talibane, forţând-o să intre în defensivă. Un lucru este cert: talibanii controlează astăzi mult mai puţin teritoriu decât controlau în decembrie 2009. În acest sens, s-au realizat progrese semnificative în Valea Râului Helmand (în special în districtele Nawa, Marjah şi Garmsir), dar şi în Kandahar (în Arghandab, Panjwai şi Zheray). Obiectivul tactic urmărit, acela de a smulge talibanilor controlul celor mai populate aşezări din Helmand şi Kandahar (aproape 2 milioane de oameni), altfel nucleul teritorial în imaginarul colectiv paştun, a fost atins. În acelaşi timp, leadership-ul taliban a fost serios decimat, aproape 360 de lideri insurgenţi fiind eliminaţi. Marja, până nu de mult o emblemă a rezistenţei talibane, este astăzi un avanpost înfloritor sub protecţia ISAF: pieţele, care înainte vindeau narcotice, arme sau dispozitive explozive, oferă acum mâncare, haine şi bunuri casnice în peste 1.500 de magazine.
Problema este însă în est. Comandanţii militari de la firul ierbii anticipau o retragere mult mai modestă pentru 2011, de maximum 5.000 de militari, urmând ca majoritatea trupelor să fie redesfăşurate în est până la sfârşitul lui 2012. Va pierde NATO estul Afganistanului? Vor reveni talibanii? Va putea oare Alianţa transforma victoria tactică din sud într-o victorie strategică? Pare nu doar o misiune imposibilă, dar aliaţii sunt tot mai puţin dispuşi să plătească factura afgană şi totul s-ar putea prăbuşi asemenea unui castel din cărţi de joc, după plecarea lor. În cele din urmă, corupţia, problemele de legitimitate ale centrului, lipsa de fundament economic a întregii construcţii rămân boli structurale incurabile. //
