Semnificația demisiei lui Chuck Hagel

Recent anunțata plecare a lui Chuck Hagel din fruntea Departamentului Apărării expune mai degrabă malpraxisul Casei Albe.

Pe undeva, mazilirea lui Chuck Hagel, șe­ful Pentagonului, seamănă cu ceea s-a în­tâmplat după alegerile din 2006, când re­pu­blicanii au pierdut Congresul, iar Ad­ministrația Bush a decis să renunțe la unul dintre ar­hitecții războiului îm­po­tri­va terorii, Donald Rums­feld. Însă atunci, schim­ba­rea lui Rumsfeld a fost în­soțită și de formatarea în­tregii filozofii care se află la baza campaniei din Irak. Oa­re vom asista și de aceas­tă dată la ceva similar? În cele din urmă, „aptitu­di­nile de care președintele are nevoie în ul­timii doi ani de mandat seamănă foarte mult cu cele de care avea nevoie în pri­mii doi ani: coordonarea unor campanii de contrainsurgență în două teatre ope­raționale, sub presiunea financiară a se­chestrului bugetar”, rezuma John Nagl, pen­tru New York Times, imperativele mo­mentului. Oare vor semăna ultimii doi ani de mandat cu primii? Dar pentru ca acest lucru să se întâmple, Obama trebuie să fie dispus să regândească din temelii modul în care funcționează propriul său Consiliu National de Securitate.

Demisia lui Chuck Hagel poate fi privită și dintr-o altă per­s­pec­tivă. Ca o mostră particulară a disfuncționalităților ins­ti­tu­țio­nale care au măcinat Wa­shing­tonul în timpul celor două mandate ale pre­ședintelui Obama. În cazul de față, vorbim de o posibilă fractură la nivelul pu­terii executive, a Consiliului Național de Securitate (National Security Council - NSC), cel mai important organism din ie­rarhia decizională a Statelor Unite în ma­terie de probleme de securitate națională. Presa americană a relatat pe larg în ul­timele săptămâni despre dezacordul apă­rut între șeful Pentagonului și Casa Albă pe fondul strategiei adoptate împotriva forțelor Statului Islamic. Se spune chiar că Chuck Hagel i-ar fi transmis consilierului pe probleme de securitate națională, Su­san Rice, un memorandum care se prea poate să îi fi fost fatal, în care critica dur indecizia, confuzia și amânarea clarificării poziției americane față de regimul Assad. Cu alte cuvinte, absența unei strategii ca­re să trateze Irakul și Siria la pachet. În ce­le din urmă, se vede cu ochiul liber că o strategie care vizează degradarea forțelor Statului Islamic în Siria, fără a întreprinde nimic împotriva lui Assad, sfârșește prin a întări indirect regimul de la Damasc. În­depărtarea lui Hagel nu înseamnă re­zol­varea problemei, ci mai degrabă expune un președinte tot mai puțin dispus să ac­cepte critica venită din interiorul pro­priului cabinet.

Dacă administrația își menține această li­nie, putem chiar vorbi despre diferențe structurale fundamentale între primul și cel de-al doilea mandat, cu impact esen­țial asupra deciziei de politică externă. Din această perspectivă, primul mandat a stat sub semnul așa-numitei „echipe a ri­valilor”, unde input-ul membrilor cu greu­tate precum Robert Gates (șeful Pen­ta­gonului) sau Hillary Clinton (secretarul de stat) avea să cântărească decisiv în com­poziția deciziei finale. Să ne amintim cât de mult a contat poziția exprimată de coa­liția Gates-Clinton în timpul dezbaterii care a condus la su­pli­men­tarea forțelor americane din Afganistan în de­cem­brie 2009. De remarcat fap­tul că, inițial, președintele Obama, vicepreședintele Biden, precum și personaje cheie din staff-ul Casei Al­be erau puțin dispuși să spri­jine o strategie de con­trainsurgență după mo­delul celei validate de Ad­ministrația Bush în Irak, la începutul lui 2007. Dar spațiul de manevră al preșe­dintelui era limitat de „tandemul alia­ților” Gates-Clinton, astfel că decizia fi­nală a reflectat o formulă de compromis în­tre pozițiile care sprijineau un plan Pe­traeus 2.0 și versiunea minimalistă, mai pu­țin costisitoare, preponderent offshore, propusă de Biden. Sechelele acelui mo­ment, când Obama și-a simțit mâna for­țată de militari (Gates și Clinton de­ve­ni­seră portavocea lui Petraeus), va genera consecințe și lecții importante pentru al doilea mandat, când președintele va opta pentru omogenitate, pentru o echipă for­mată mai degrabă din oameni care gân­desc la fel. Pe acest fond, are loc intrarea în scenă a lui Hagel și Kerry, paralel cu răsturnarea balanței de putere la nivelul NSC în favoarea cercului intim al pre­șe­dintelui (format preponderent din loialiști care s-au aflat permanent alături de el în cele două campanii electorale din 2008, respectiv 2012). În timp, deciziile pre­ședintelui devin captive acestui grup de true-believers, reflectând o disponibilitate tot mai redusă în a asculta puncte de ve­dere alternative, din afara cercului său de apropiați. Se observă, așadar, o insu­la­ri­zare a președintelui în opinii care îi re­con­firmă exclusiv discursul și prioritățile din campanie: pivotul asiatic, dezangajarea din războaiele care au marcat deceniul post 9/11-Irak și Afganistan, accent prio­ritar pe nation-building-ul de acasă.

Totodată, asistăm la consolidarea a două fenomene care pun și mai mult sub semnul întrebării să­nătatea întregului proces de lua­re a deciziilor. Iar acestea din ur­mă au fost punctate recent de participanți cheie, familiarizați cu mecanismul deci­zional existent în timpul primului mandat al lui Obama - Leon Panetta și Robert Ga­tes. Pe de o parte, Panetta s-a arătat ex­trem de preocupat de ceea ce el a numit transformarea NSC pe parcursul ultimilor trei decenii, în sensul centralizării puterii la nivelul staffului Casei Albe. „Ceea ce se întâmplă este că dimensiunea tot mai ma­re a staffului prezidențial afectează ca­pacitatea celorlalte departamente de a-și face auzite punctele de vedere la Ca­sa Albă sau potențialul de a coordona și implementa diverse politici. Ceva trebuie neapărat să se schimbe, pentru că, din cauza centralizării autorității la Casa Al­bă, există mult prea puține voci care sunt ascultate în timpul procesului de lua­re a deciziilor”, spunea Panetta la ju­mătatea lunii noiembrie, pe scena Reagan National Defense Forum. De multe ori, povestește Panetta, până să ajungă să îi pre­zinte președintelui punctul de vedere al Pentagonului, acesta deja își formase o concluzie sub influența propriului său staff. Or, prin natura sa, NSC tocmai asta se dorește să fie: un forum de dezbatere unde recomandările celorlalți membri ai cabinetului, din afara cercului său intim, sunt ascultate de către președinte și atent cântărite. Însă față de primul mandat, acum se observă o tendință de mar­gi­na­lizare, chiar excludere a punctelor de ve­dere ale unor jucători esențiali, precum șe­ful Pentagonului sau secretarul de stat. Es­te o realitate care pare să fi contribuit la re­tragerea lui Hagel. Este și critica de fond adusă de unul dintre cei mai de suc­ces tehnocrați din istoria serviciului pu­blic american - Robert Gates. „Ceea ce mă îngrijorează cel mai mult este ceea ce am văzut în prima și în ultima ad­mi­nistrație din care am făcut parte. Și în am­bele cazuri am văzut dorința preșe­dinților Lyndon B. Johnson și Barack Obama de a controla și microgestiona și cel mai mic detaliu al afacerilor militare. Or, atunci când un președinte vrea un control centralizat la nivelul Casei Albe, acesta este un act politic” spune Gates, consecința fiind politizarea deciziilor și virusarea mecanismului NSC.

Generic, toate acestea sunt simptome aso­ciate cu ceea ce literatura relațiilor inter­naționale numește groupthink - un tipar decizional impermeabil la puncte de ve­de­re din afara cercului puterii, marcat de dis­funcționalități, părtinire și orbire colec­tivă, predipus să conducă la eșecuri. În istorie, decizia escaladării războiului din Vietnam (sub Lyndon B. Johnson), decizia invaziei din Golful Porcilor (sub Kennedy) sau invazia Irakului din 2003 (la presiunea neoconservatorilor) au stat toate sub semnul acestui tipar.