Smart power – aplicația Libia (corespondenţă din Tripoli)

Libia prezintă particularități care ar putea induce un traseu diferit de Egipt sau Tunisia. Nu în ultimul rând, datorită politicii de smart power și sprijinului internațional pentru succesul revoluției. Primul pas decisiv al tranziției vor fi alegerile.

Ultima dată când am vizitat Tripoli, orașul era înțesat de portrete supradimensionate ale Fratelui Lider. Se aniversau 42 de ani ai regimului Gaddafi. Se glorifica aparenta soliditate a unui regim care perpetua ipo­crit șarada conducerii directe de către po­por, sub îndrumarea unui ghid călăuzit de o Carte Ver­de. La 6 luni după eli­be­ra­rea Libiei, Tripoli este îm­pânzit de graffiti care ce­lebrează victoria revoluției de la 17 februarie, îl ri­di­culizează pe fostul lider sau glorifică sacrificiul mar­ti­rilor și anunță libertatea do­bândită. Este o formă, ade­sea de o calitate artistică uimitoare, de exprimare a libertății și sentimentelor în pe­rioada postautoritară.

Reședința din capitală a Ghidului re­vo­lu­ției perpetue libiene a fost distrusă de bom­bardamentele NATO și asaltul gru­pă­rilor rebele. Printre ruinele dezolante ale clădirilor ce odată îi adăposteau pe pri­vi­legiații regimului, vizitatorii curioși pot vedea pe ziduri un Merçi la France!. Pot zări cu ușurință și un mesaj scris mare, aparent în grabă, dar vizibil apăsat: God Bless America!. A priori surprinzător pen­tru o regiune unde, în genere, atitudinea față de SUA se conjugă cu verbe ce trans­mit sentimente diferite.

Libienii invocă amar, dar şi cu volubilitate cele opt luni dificile de război civil. Con­ced unanim că, fără NATO, succesul re­voltei împotriva regimului dictatorial ar fi fost incert și costurile umane și materiale împovărătoare. Libienii privesc acum cu atenție spre drama siriană departe de dez­nodământ. În Siria, sprijinul internațional se rezumă la regimul de sancțiuni impus Damascului și o misiune ONU de mo­ni­torizare târzie și cu impact limitat. Noul steag al Libiei stă în semn de solidaritate alături de cel al Siriei pe străzi din Tripoli.

Navigarea printre sentimente și percepții

Sprijinul comunității internaționale pen­tru Libia nu a fost uitat. Rezoluția Con­si­liului de Securitate al ONU care a impus un embargo de import de armament, o zonă de interdicție aeriană și a decis pro­tejarea „prin orice mijloace“ a populației civile a survenit anul trecut în plină con­traofensivă victorioasă a forțelor gad­da­fiste împotriva fiefului revoluției din Ben­ghazi.

În Zawiya, unul dintre orașele re­vo­lu­ționare din vestul țării, un localnic mi-a spus, arătând spre o clădire năruită: „NATO și cu mine am distrus clădirea asta“. Ar fi văzut în timpul luptelor de stradă că trupele lui Gaddafi își instalaseră un avanpost acolo. Cunoștea persoana de contact NATO în oraș și a transmis in­for­mația care, odată verificată, a adus în câ­teva minute o rachetă NATO. Misrata, alt oraș revoluționar asediat îndelung de tru­pele guvernamentale, stă mărturie, prin rănile încă deschise ale clădirilor distruse și imaginile martirilor expuse pe străzi, a iraționalității unui regim care își atacă propria populație, pe care o acuză de nă­luciri teroriste și trădare subversivă.

Gaddafi a amenițat că îi va nimici ca pe niște șobolani pe cei ce i se opun. Într-un regim autocratic amenințat în însăși su­praviețuirea sa, nu avem niciun motiv să nu îl credem pe cuvânt. În fapt, mii de libieni au murit în timpul conflictului sau sunt dați dispăruți. Așa cum e cazul în Si­ria acum. O tragedie uma­nitară s-ar fi putut pro­du­ce, dacă formațiunile lo­iale lui Gaddafi ar fi cu­ce­rit Benghazi. Revolta ar fi putut fi înăbușită în estul țării și alte orașe nu ar mai fi îndrăznit să se răscoale. Este ceea ce comunitatea in­ternațională a prevenit prin acțiune. Iar libienii și-au continuat lupta, dovedind că re­gi­muri opresive, societăți închise nu pot supraviețui la nesfârșit, iar aspirațiile spre libertate și demnitate sunt universale.

Responsabilitatea de a proteja (pe civili în fața unui guvern opresiv) și intervenția umanitară sunt concepte care au fost in­vocate în timpul intervențiilor din Balcani și al conflictului din Sudan / Darfur. Au fost invocate și în Libia, dar nu au fost activate în Siria. Problema acestor con­cepte este că sunt percepute de unii actori internaționali ca lăsând loc de abuziv prin interpretări interesate, nefiind codificate în dreptul internațional. Prin urmare, nu există o înțelegere comună a acestora și o susținere generală din partea statelor mem­bre ONU. Într-o situație similară se află și conceptul de acțiune preventivă de autoapărare, revelat de cazurile Afganistan și Irak. Dar cutuma nu creează automat norma în relațiile internaționale sau drep­tul internațional public.

Marines versus smart power

În anii ‘60, Tom Lehrer înfiera in­ter­ven­ționismul american prin compoziția Send the Marines. Ideea centrală era că, ori­când se află în dubiu, guvernul american trimite, chiar înainte de apel la ONU, fai­moșii pușcași marini să impună o con­duită acceptabilă, până „pe coastele din Tripoli, dar nu și în Mississippoli“: „Căci puterea ţine loc de dreptate / Iar până când lu­mina va răzbate / Şi vor putea alege pe cineva care ne place / Ei trebuie protejaţi / Şi toate drepturile lor res­pec­tate“. Co­munitatea internațională nu ar putea ca­taloga intervențiile drept agre­siuni, pen­tru că ar avea loc în numele protecției drepturilor omului.

Atitudinea SUA în Libia a fost cât se poate de diferită. Având în minte atât ex­pe­riențele din ultimii zece ani din Afganistan și Irak și percepțiile din lumea arabă, cât și fenomenul mai amplu și recent al Pri­măverii Arabe, cu reverberațiile sale re­gionale, SUA au adoptat o poziție pru­den­tă, dar nu pasivă. Washingtonul nu s-a pla­sat vizibil în fruntea acțiunii inter­na­ționale în Libia. A încurajat organizațiile re­gionale și internaționale (e.g. ONU, UE, NATO, Liga Statelor Arabe) și actori sta­tali precum Franța, Marea Britanie, Qatar, Emiratele Arabe Unite să se implice, asi­gurând în același timp discret, dar cons­tant sprijinul diplomatic, logistic și stra­tegic pentru coerența acțiunilor parte­nerilor.

Este o ilustrare a ceea ce Administrația Oba­ma, Hillary Clinton în special, nu­mește smart power. Aceasta ar fi, de fapt, o expresie a combinării hard power (forța militară) cu soft power (pârghiile de in­tervenție noncoercitive nonmilitare, i.e. diplomația, influența economică și cul­tu­rală, programele de asistență etc), concept propus prima dată de Joseph Nye, în 2004. Mesajul de pe zidul din Bab Al Azi­ziya, în Tripoli, nu validează neapărat teoria, dar îi confirmă ex post logica.

În esență, puterea folosită inteligent pre­supune adaptare și adecvare a ins­tru­men­telor pentru a servi eficient obiec­tivelor strategice pe termen lung. Aceasta im­pli­că, în prealabil, o analiză a con­tex­tului general, a rezultatelor estimate și a mo­da­lităților potrivite de a le obține. Cu alte cu­vinte, este o aplicare a sfatului adre­sat de Machiavelli celor ce conduc: trebuie să știi când să fii vulpe și când să fii leu. Dar, dacă pentru Machiavelli acțiunile trebuie să fie subordonate doar prezervării și ex­tinderii puterii, pentru o democrație care vrea să își păstreze capacitatea de in­flu­en­ță globală, imperativele morale, prin­cipiile și valorile trebuie să ghideze ac­țiunea în mod necesar, pentru a nu eroda ire­me­diabil fundamentele atractivității, le­gi­ti­mității și credibilității modelului pro­priu.

Viața în tranziție este plină de în­tre­pă­trunderi și în Libia. Magazine cu ultimele colecții vestimentare și mobilă minimalistă occidentală conviețuiesc alături de tara­bele volante, tineri pe rotile fac zig-zaguri pe lângă femei acoperite cu niqab și bă­trâni în costume tradiționale. Capre paș­nice se zăresc în plantații de măslini, alături de tancuri probabil ascunse pe vre­muri de radarele NATO, în timp ce mașini de lux se întrec pe autostrăzi învecinate cu camionete Mitsubishi care au su­pra­viețuit nu doar regimului trecut. Tranziția în sine este o întretăiere a timpurilor și o răspântie de drumuri potențiale.

Tocmai pentru că tranziția este sinonimă cu neliniști, frâmântări și incertitudini, oamenii tind spre stabilitate și pre­dic­ti­bilitate. Formațiunile politice care vin cu mesaje de lege și ordine, siguranță și li­niște vor fi mai amplu auzite decât cele care accentuează libertatea deja câștigată.

În Algeria, islamiștii au obținut scoruri modeste la alegerile din aprilie. O excepție în regiune. Formațiunile politice apropiate de președintele Bouteflika au obținut sco­ruri confortabile. Mesajul central cu care au câștigat a fost că Primăvara Arabă a adus haos, dezordine și radicalism islamic. Alegerile libere recente din Egipt și Tu­nisia au consemnat victoria islamiștilor. Și în Maroc aceștia au înregistrat rezultate bune. Realitatea, după 20 de luni de Pri­măvară Arabă, este că guvernele legitime rezultate în urma alegerilor libere sunt do­minate de islamiști. În Egipt, mulți tineri revoluționari se întreabă asupra sensului revoluției și procesului democratic în si­ne, dacă au de ales în turul doi al ale­gerilor prezidențiale între un exponent al fostului regim și un reprezentant al Frăției Musulmane.

Departe totuși de alegerea „cuiva care ne place“ sau intervenția pușcașilor marini. S-ar putea auzi voci care chiar să conteste înclinația SUA de leading from behind, solicitând intervenții mai hotărâte. Ceea ce este puțin probabil, având în vedere criza economică și apropiatele alegeri din SUA. Cooperarea cu islamiștii pare ine­vitabilă, atâta timp cât forțele liberale și laice sunt fragmentate și partidele re­li­gioase știu să transmită mesaje cu re­zo­nanță profundă. Întrebarea este cum vor performa la guvernare și dacă vor ceda pu­terea, când se vor eroda până la următorul ciclu electoral.

În ciuda unor semnale centrifuge re­gionale, a persistenței milițiilor și a gru­pării formațiunilor islamiste, Libia este o țară promițătoare pentru cultivarea de­mo­crației pe sol arab. Optimismul moderat ar putea fi confirmat de legile organice și viitoarea Constituție, dacă vor consemna deschidere economică, toleranță politică și spirit consultativ, încurajarea par­ti­ci­pării civice și responsabilitatea gu­ver­na­mentală. Drumul este însă lung. Primul pas vor fi apropiatele alegeri.

Opiniile exprimate în acest articol îl angajează pe autor exclusiv în calitate personală.